Am simțit construind acest sistem de dulapuri o satisfacție pe care n-am simțit-o scriind nici cea mai reușită componentă software. Într-adevar, este ceva imaterial în a scrie cod, ceva care sfidează și eludează acel ultim și autentic nivel al satisfacției: a pune mâna, a mirosi, a interacționa fizic cu rezultatul muncii tale.

Master of disasters

Contemplând lucrarea și scriind introducerea de mai sus, mă îndrept fără să vreau cu gândul spre vorbele lui Șatov:

– Ascultă, caută-l pe Dumnezeu pe căile muncii; totul aici stă; dacă nu, dispari; dispari ca un mucegai, găsește-l prin muncă. (…)
– Prin muncă țărănească. Du-te, leapădă-te de bogății… Aha! râzi, ți-e frică de ridicol?

De fapt, nu chiar fără să vreau. E o replică ce mi-a răsunat în cap încă de când am citit-o, iar acum doar s-a agățat precum o lipitoare, dar care nu ia, ci dă. Dă sens întrucâtva unor imbolduri naturale, aruncă puțină lumină asupra lor.

Ca și cum omul ar fi incomplet și s-ar ofili dacă nu ar ordona cu mâinile lui un spațiu netocmit și gol. Și oare cheia către firea lui nu-i scrisă recursiv chiar de la început? Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa, cu tot cu lumea-ntreagă. Decurge inevitabil că omul e creator de lumi, alterând timpul și spațiul c-o șurubelniță electrică, o pânză de bomfaier și-o tubulară de 16.

Una din temerile pe care le-a născut progresul, chiar Temerea, nerostită niciodată direct, ci doar prin intermediul altora, socot că e chiar asta: îndepărtarea radicală de propria noastră natură. Ce altceva ar motiva oare disperarea care dă atâta energie romanelor și argumentărilor lui Dostovieski, spre exemplu? Oare ateismul fervent al Kirillovilor moderni nu e alimentat de aceleași lipsuri și căutări interioare?

Și, cu toate astea, nici regresia spre o stare simplă de sălbatic nobil nu-i vreun soi de soluție, cum nu-i nici revenirea la o viață de subzistență prin muncă istovitoare și sterilă. Partea bună e că sfatul lui Șatov are totuși loc în viața modernă ca o modalitate de a cultiva măcar mici locuri din jurul nostru. Și chiar puteți acorda un sens oricât de larg ideii de cultivare.

Poate că de-aici mi-am tras seva pentru a-ncepe și continua dileala care s-a-ntins pe aproape o jumătate de an. Poate că de-aceea simt o mulțumire atât de profundă. În sfârșit, poate că (și asta-ai altă poveste) de-aceea nu m-am oprit aici.

Orice-ar fi, în tot cazul, nu vă pot vinde ideea că mi-am făcut eu calcule și aș fi ieșit mai ieftin, deși… date fiind prețurile ridicole chiar și pentru mobilier din PAL, poate că chiar am ieșit mai ieftin, chiar și doar marginal. Dar cui îi pasă? Cu toate că-mi câștig existența prin gândire și rațiune, nu am dat în slugărnicia gândurilor și nici a rațiunii, ceea ce cred că m-a salvat cumva de-a le ține companie turmelor de porci care singure se-ndreaptă de pe povârniș, în jos, spre lac.

Avem acum, în baie, ceva frumos care ne minunează-n fiecare zi. Credeți-mă că-i suficient, însă, spre final, demonul din mine grăi prin gura nevesti-mii (căci demonii așa grăiesc) și mă-ntrebă, de l-aș vinde (adică ceva similar), cât aș cere. Mă gâdila tacit și din spatele vișinului demult vanitatea cu-aceeași întrebare.

Am răspuns, într-o doară: două mii de euro, apoi am tot discutat pe marginea sumei, desigur într-un spațiu mental pur academic: având deja din ce să trăiesc, motivele pentru care l-aș face pentru minim două mii de euro sunt de fapt motivele pentru care nu l-aș face deloc pentru altcineva:

– nu mi-aș da casa peste cap pentru un străin (nu mai este cazul acum, dar mă rog, în anumite privințe argumentul rămâne valabil);
– cel mai important, mi-ar ieși mai bine și nu aș suporta așa ceva pentru nicio sumă dacă aș avea o alternativă (iar dacă credeți cumva c-am luat-o razna, mai citiți odată Monastirea Argeșului).

Materia primă

Virând din ce-n ce mai mult spre aspectele palpabile ale chestiunii, se poate pune problema cât de potrivite sunt panourile din lemn masiv. Din păcate, nu pot să dau un răspuns definitiv. Pentru mine au fost (și sunt) în egală măsură o alegere obiectivă și (mai ales) una subiectivă, iar dacă avantajele, mai ales estetice sunt evidente, e cazul să enumăr și câteva dezavantaje.

Calitatea lipiturilor între riglele componente

În principiu nu toate lipiturile între riglele componente sunt perfecte și trebuie inspectate atent atât înainte, cât și după tăiere, deoarece stresul sculei de tăiat le poate slăbi și mai mult pe cele mai puțin rezistente (ideal, trebuie bine alese încă dinainte de-ale cumpăra, dar, mă rog, nu-i mereu posibil, mai ales dacă-s făcute pe comandă).

Nu pot vorbi aici de rebuturi în sensul complet al cuvântului, dar lipituri slabe am întâlnit mai ales la capete. Leacul a fost mai mereu să retez vreo zece centimetri din zona afectată, ceea ce nu a fost o pieredere reală, pentru că mereu ai nevoie de bucăți de sacrificiu:

– pentru a testa o gaură;
– pentru a testa o balama sau o îmbinare;
– pentru a folosi drept distanțier sau;
– pentru a pune sub o componentă găurită sau carotată pentru a preveni explozia lemnului pe partea opusă celei de atac.

Pentru a compensa potențialele neplăceri provocate de o lipitură proastă care nu se manifestă încă am proiectat corpurile astfel încât riglele să fie prinse între ele de un alt element. Rostul secundar al coloanelor laterale și-al polițelor din acele coloane este fix asigurarea integrității ce poate fi afectată de calitatea defectuoasă a lipiturilor.

Calitatea dimensionării și planeitatea

După cum vă imaginați deja, panourile nu vin întotdeauna nici exact dimensionat, nici drepte (adică, în general, curbate transversal) sau, dacă vin, nu se mențin mereu și, cu cât e mai lat panoul, cu atât tendința de îndoire transversală crește. Mi se pare un exercițiu de futilitate să faci retur, dacă nu cumva este grav sărit de pe fix.

Dacă am observat panouri curbate, le-am ținut lipite-ntre ele cu menghine trei până la cinci zile și abia apoi le tăiam. E mai neplăcut cu erorile de dimensionare, pentru că te fură la tăiere. Morala e să nu iei de bune dimensiunile nominale și să le măsori efectiv, inclusiv unghiurile pentru că pot exista diferențe și peste 2-3 mm.

Tăieturile

Primele trei corpuri le-am tăiat cu șoricelul, ceea ce, însoțit de un ghidaj oarecare, dă rezultate decente. Probleme apar atât când lungimea tăieturii sare de 25-30 cm, cât și (mai ales!) când se taie-n lemn mai dur, cum ar fi cel de fag (arborele, nu altceva), mai ales când tăietura se execută pe fibră, nu perpendicular pe ea.

Aparent chiar și o fibră de lemn moale are suficientă ambiție cât să trimită o lamă de pendular după semințe, dar când vorbim de lemn de esență tare lama este decălită de căldură pe tăieturi lungi, se-ndoaie și pa. Trei lame-ndoite și două panouri stricate cu greu pot fi o-ntâmplare.

Prima măsură a fost, evident, achiziționarea unui circular, un Bosch GKS 190. Sunt în general mulțumit de el, chiar dacă mi-am diversificat între timp repertoriul de fierăstraie. Dincolo de faptul c-am reușit să-i stric blocatorul reglajului de profunzime, am o singur dinte-mpotriva lui: adaptorul pentru aspirare este prost gândit și executat chiar mai rău.

În ceea ce privește executarea unei tăieturi drepte, chiar dacă este mai ușor cu circularul decât cu pendularul, cel mai bine este să fie pus pe o șină. Unele vin la pachet, altele sunt compatibile cu șine și pot fi achiziționate separat de la același producător. Dar GKS 190, din păcate, nu este compatibil, chiar dacă șina de la Bosch se vinde ca fiind compatibile inclusiv cu el.

Astfel, am zis să-ncerc un kit after-market. L-am luat de pe Amazon, abia mai apoi am găsit și-n România. Șina este ok că vine în două tronsoane, ideal pentru spațiul îngust în care am fost nevoie să lucrez. Sania este și ea ok-ish, dar, sincer, mi-aș fi dorit să fie din un pic mai masivă, ar ajuta la-ncadrearea inițială pe șină.

Un lucru la care circularul simplu nu-i bun deloc, atunci când e folosit de capul lui, este pentru tăierea bucăților mici (spre exemplu, componentele unui sertar): pur și simplu n-ai cum să le ancorezi. Astfel, ori folosești un circular staționar care pică de sus, ori accesorii speciale. Fiind mulțumit de kit-ul de șină de la Kreg, am luat și o stație de tăiere.

Ce-a ieșit din ambele, s-a văzut deja și-aș vrea doar să punctez două lucruri. Primul că ambele accesorii sunt practic măritate cu fierăstrăul pe care le folosești prima oară. E mai puțin valabil pentru șină, pentru că poți totuși înlocui banda cauciucată și retăiată pentru altul, însă trebuie reconfigurată și sania și credeți-mă că nu are nimeni chef de-așa ceva.

Al doilea, că-i foarte posibil să lărgești canalul tăiat în fronturile stației de tăiere. Nu-i chiar ușor, dar nici imposibil, e suficient să fii neatent sau nervos sau ambele. Bref e ca mie mi-a ieșit de minune, ceea ce mi-a îngreunat foarte mult tăieturile ulterioare, pentru că nu mai aveam un reper bun. Pe scurt, sfatul meu e ca prima piesă pe care o tăiați să fie una de rezervă pentru frontul de atac. Un PAL hidro sănătos e suficient și aproape la fel de bun.

Șuruburi, mascare, șlefuire

Nu descoperisem încă îmbinările folosind șuruburi trase prin găuri-buzunar, dar am reușit oricum să maschez decent șuruburile trase clasic: gaură pilot (veșnică pomenire celor câteva șpiraluri care și-au dat obștescul sfârșit în lemnul de fag din care-i făcută masca) + zencuire (Sfântul Macarie Zencuitorul fie lăudat) + chit.

Și dintre toate chiturile pe care le-am încercat (nu că le-aș fi-ncercat pe toate, nici pe departe), cele mai ok au fost acesta și acesta. Dacă sunt șlefuite cum trebuie, absorb finisajul foarte frumos și nu fac o notă chiar așa discordantă cu lemnul din jur.

În sfârșit, nu că n-aș mai avea nimic de spus, dar trebuie să-nchei totuși undeva, pentru șlefuire am luat (și am rămas) cu-n orbital Makita BO5041, de 300W, cu discuri abrazive clasice luate-ntr-o doară de aici și cu unele mai bizare de la 3M care extrag o idee mai bine praful, dar nu suplinesc lipsa unui aspirator.

Și, enfin, apropo de aspirator, fiindcă puța pe care este montat sacul de praf la acel șlefuitor este atât de mică, practic cât una de furnică, a trebui să caut niște reductoare care să se potrivească cu aspiratorul meu de casă. Pentru că, deși se reține o cantitate rezonabilă de praf în săculețul cu care vine, tot se ridică-n jur o ceață de Octombrie nebun. Singurul motiv de-a nu folosi aspiratorul este doar dacă vrei să păstrezi o faină foarte fină de lemn pentru prepararea unui chit cât mai apropiat de culoare.