Rumegam demult un traseu prin Parâng. Ideal, ar fi fost de trei zile, însă contextul și ocazia au impus doar două. Naturalmente, trebuia să renunț la o parte din traseul care suia pe Coasta lui Rus, ținea culmea până la refugiul Cârja și apoi cobora prin căldarea Roșiile spre cabana Groapa Seacă. Cum încadrarea și ieșirea erau bătute-n cuie, am renunțat la puța dintre Parângul Mare și Cârja.

Am lăsat mașina chiar la cabana Groapa Seacă, pentru a nu lua-n piept pe final de traseu urcușul până-n pas (tot Groapa Seacă se numește), de unde-ncepe-a se povârni Coasta lui Rus. Ca să șuntăm asfaltul, am suit pe un fost drum forestier, marcat cu punct roșu și, de la o răscruce, cu punct galben, ambele aplicate ori întreținute-n cu mare parcimonie, ca multe trasee și poteci prin Parâng sau prin alți munți unde autoritățile n-au chef să muncească.

Mi se pare întrucâtva că prima parte a drumului reprezintă o veche variantă a drumului național dinspre Obârșia Lotrului, el însuși nu cu mult mai bun decât un drum forestier sau decât o pereche de buci pline de coșuri și ciupite de vărsat.

Ca de obicei, înainte să-nceapă urcușul, Ursu era foarte entuziasmat și, ca de obicei, după ce-a-nceput urcușul, i s-a tot făcut poftă de țigări, numai că de data asta m-am cam înfipt în el s-o lase mai moale. Desigur că nu vedea nicio legătură între faptul că suge la cuiele alea ca un țânc la țâța lui ta’su și faptul că rămâne fără aer.

Era o vreme perfectă pentru fotbal, dar și mai mult ca perfectă pentru cățărat munții, cu mica precizare că ceața și norii din etajele superioare au împiedicat întrucâtva peisajele căldărilor nordice descuiate de frumoasa și lunga Coastă a lui Rus, marcată în teorie cu dungă albastră, dar în practică, ați ghichit, în stil mai teuton așa.

Ca un sfat, pentru a păstra perfectul simplu, la plecarea din pas țineți de-a dreptul drumul forestier. Marcajul urmează o variantă veche a acestuia, dezafectată de doborâturi și nu faceți decât să irosiți vremea și energia, așa cum, de altfel, am făcut noi. În rest, până după tăul Huluzu, urcușul a fost foarte agreabil.

Mă rog, a fost foarte agreabil și mai departe, dar un pic desfășurat sub presiunea unor nori cu aspirații de furtună, un pic sub arșița soarelui de August care mai ieșea când și când dinspre nori și, în sfârșit, un pic (mai mult) sub pârjolul acelor gânduri autosabotante: Ce cauți aici, e musai să te chinui atât la deal, cu ranița asta în spinare? Nu mai bine șezi blând la o cafă, răbolit pe scaun?

Toate adevărate la suprafață, gânduri ce-ți iau mințile cu poleiala lor, atâta doar că pline de buboaie purulente odată ce ridici macatul. Le-am trimis în repetate rânduri la colț, până au renunțat cu totul, cu toate că nici Ursu nu mă ajuta, căci începuse iar cu refrenul lui preferat: cât am urcat, cât mai avem?

Și, ca de obicei, a trebuit să-l mint și să-l iau cu zăhărelul, căci știam eu mai bine decât el cât poate, mai ales după ce vom fi ajuns mai sus și va fi văzut toate acele căldări glaciare-n toată… aristocrația lor bolovănoasă. E posibil și să fi uitat să-i menționez că, până vom fi găsit un loc bun de cort în Roșiile vom fi traversat câteva insule de grohotiș care, chiar dacă ne duc per total la vale, reclamă mai mult efort decât urcarea inițială.

După tăul Huluzu, banda albastră lasă-n stânga, spre Est, valea Găuri, o apariție insolită: un ghimpe de calcar în coasta cristalină a Parângului. Etajele superioare pot fi doar ghicite din acel punct, aflat la obârșia pârâului Huluzu, însă se poate foarte lesne vedea stâna plasată în ceea ce poate fi considerat primul etaj. Peste niște ani, înoptând sub lacul Găuri, am întâlnit și ciobanul de acolo.

Iar privitor la locurile bune de ancorat o stână, mai frumos e doar cel unde au durat stâna Soarbele, la marginea plaiului de unde izvorăște Jiul de Vest, unde se termină Godeanul și-ncepe Retezatul Mic. Mai mult de atât nu o să vorbesc despre valea Găuri căci, deși am parcurs-o între timp, trebuie să mă prefac momentan că nu știu nimic, ca să am ce scrie și-ntr-un viitor jurnal de tură. Și, oricum, avem treabă mai spre Vest.

După un scurt v-ați-ascunselea printr-un pasaj de jnepeniș, prin care marcajul se tot ascunde și noi tot încercam să-l găsim și să-l scuipăm înainte să scuipe el toată turma, precum și după un urcuș susținut printr-un vâlcel intim, pe unde ne-am întâlnit singurul drumeț de pe acest șugubăț tentacul al Parângului, în sfârșit, după toate acestea, am ajuns în zona înaltă, unde peisajul s-a schimbat brusc într-unul stâncos.

Zona, ce urcă spre Vârful Găuri, peste Căldarea [lui] Murgoci, foarte potrivit poartă numele de La Urși. Pentru că sunt tot felul de cataroaie (pe lângă care, în treacăt fie spus, și urșii sunt niște piticanii) aruncate ici-colo și părând c-ar vrea să te-ntrebe de sănătate. E un sector bizar de-a lungul căruia instinctiv să strângi din sfincter mai tare și-i dai gaz.

Cât stăm să ne tragem sufletul pe vârf, să discutăm un pic despre Căldarea [lui] Murgoci. Personal, habar nu am care este aceea de fapt. Am găsit-o notată în cel puțin trei moduri: căldarea mică aflată imediat la vest de valea Găuri, etajul final al văii Găuri, precum și ansamblul format din toate căldările mici și mari aflate între Coasta lui Rus și versantul drept al văii. Mai descurcă-le dacă poți.

Acum că m-am ventilat un pic, să continuăm. De pe Găuri până-n Șaua Piatra Tăiată nu mai e mult, nu e nici greu, dar peisajul este electrizant. Judecând după furnicăturile de pe piele, chiar la propriu. În dreapta (spre Vest) – căldarea Ghereșu. În dreapta, spre est, capătul căldării Găuri, frustrată pe-atunci de lacul titular pe post, secat. Și în față, teoretic, vârfurile Setea Mică și Setea Mare. Practic, ascunse de ceață, păstrându-se, în tot cazul, avertismentul tacit.

Tot spre Est, odată ce-am ajuns pe Vârful Piatra Tăiată, o linie directă către lacul Gâlcescu (sau Câlcescu) peste căldarea Zănoagei. De acolo, se poate coborî atât înspre Zănoaga, pe un traseu marcat, cât și-n căldarea Găuri, pe o potecă nemarcată, dar bine întipărită-n teren. Pe unele hărți apare, pe altele nu, bref e că există și, pe vreme bună, poate fi ținută fără mare dificultate.

Și iată-ne și-n Șaua Piatra Tăiată. Este punctul în care ia sfârșit prima rundă de oboseală (cea mai ușoară) și-ncepe prima rundă de entuziasm (cel mai puțin intens și cel mai de durată), mai ales că-ntâi și-ntâi se coboară-n altă șa, Șaua Ghereșul.

Binișor trecut de amiază, soarele bătea dinspre Parângul Mare, iar spre lacul de sub noi, ducele de Ghereșu, veneau doar niște săgeți de lumină ce-i confirmau întrucâtva natura de conducător divin. Desigur, spre deosebire de o loază aristrocrată, un lac și-un pârâu în etajul alpin chiar sunt aducătoare de beneficii divine. În primul rând, de viață.

Șa după șa, vârf după vârf, întotând literalmente printr-o mare de nori când fragmentați-rotocoale, când planând la unison sub culme, am ajuns sub Parângul Mare, adică-n șaua Gruiu. Iar aici s-a terminat prima rundă de entuziasm și-a-nceput a doua rundă de-oboseală – cea mai cruntă.

Învelit în ceață, Parângul ascundea efortul cerut de la noi, dar asta nu l-a-mpiedicat pe Urs să spuie că el nu mai suie. Ultimul lucru de care am nevoie atunci când sunt rupt în gură e ca altul rupt în gură să-nceapă să se vaite, așa că l-am repezit din nou și i-am zis că poate să rămâie-n șa sau, și mai bine, să coboare să caute loc de cort, că eu n-am venit până acolo ca să nu merg până la capăt.

Asta cumva l-a mobilizat, bănuiesc. Nu știu dacă ideea-n sine de-a nu te-neca precum minoritarul la mal sau altceva, dar, ce să mai, am ajuns împreună pe vârf. Ceea ce nu-i în sine cine-știe-ce realizare (adică e un vârf și cam atât: urci, pozezi, dacă ești muiere independentă țuguiezi buzele și pui un citat motivațional de duzină, spui pa-pa și cobori), cât au fost, luate laolaltă, cele 45 de secunde de peisaj primit pe cartelă și declarație, în porții de câte 5-10 secunde.

Luate la cifre, n-ai zice că-i ceva savurabil, dar… timpul păru că se-oprește-n loc. Ce să vă zic? O nebunie, și nu alta. N-am sesizat că-s condițiile prielnice pentru formarea spectrului Brocken, dar am avut șansa să-l observ pe-al meu din pură întâmplare. Cumva timid, dar, fără doar și poate, era acolo.

Și dincolo de fenomenul în sine, mă gândeam acum, aproape de finalul zilei, că, metaforic și spiritual, Parângul de fapt a făcut acest exercițiu cu noi toată ziulica. Și acum doar mai adăuga o culoare-n halou, odată cu-ncheierea celei de-a doua etape de oboseală și-nceputul celei de-a doua de entuziasm – cea mai intensă.

Animați de-acest roșu intens, aflați pe finalul crescendo al Bolero-ului interpretat toată ziua sub bagheta spirituală a maestrului Celibidache, am coborât înapoi în șaua Gruiu și prin horn către lacul Mândra, în căutarea unui loc de campare. Multă lumină nu mai era pe masă – norii deja se-nroșeau.

Lângă Mândra e loc doar cât o flegmă mai mare și nici ăla foarte bun, dar era deja luat. Am mai coborât un etaj, lângă Lacul Lung. Acolo am avut surpriza să dau de-o parte din gașca din Timișoara cu care traversasem Banatul Montan pe biciclete cu mulți ani în urmă. Vocea lui Meli, era inconfundabilă.

L-am strigat pe nume: Meli, tu ești mă? și-am savurat cele 10-15 secunde de tăcere cât a procesat faptul că un aparent străin oarecare-l strigă pe nume-n creierii unei pustietății demi-absolute (în definitiv, o pustietate cu oameni, tot pustietate e, doar că are oameni).

Cred că am prins chiar ultimul loc rezonabil și-am scos cortul imediat. Ursu, evident, în loc să pună umărul, s-a pus pe băut tutun. Cred că era felul lui de-a se revanșa pentru că l-am tot zorit să le lase pe traseu, judecând și după atitudinea vădită, de câine pe cale să mârâie. Nu că n-aș fi-n stare să-l pun singur, dar când cari cortul pentru doi, ai vrea ca și celălalt să pună osul la pregătirea taberei.

Cortul odată pus, mi-am făcut un nes tare și mi-am pregătit o porție de piure din acela deshidratat. Poate să pară contraintuitiv, dar pe mine cafeaua m-a relaxat și am dormit buștean. Mâncarea n-a fost nici pe jumătate rea, măcar n-a avut gustul acela de crocodili uscați specific unor soiuri de mâncăruri de campanie.

Ursul deja adormise până m-am pregătit și eu de culcare. Am deschis cortul, am lăsat să iasă mirosul pregnant de metan (pentru a egaliza presiunea și-a reduce riscul de-a sări-n aer la aprinderea frontalei) și m-am băgat la somn.