23 August! O zi măreață, adevărată sărbătoare europeană, ținută la mare preț de către comuniștii de la Bruxelles. M-am trezit înainte de răsăritul soarelui. Liniștea ancestrală din jur, tulburată rar și timid de către zgomote specifice bivuacului, îndemnau la contemplare.

O cafeluță, fără biscuite

Mi-am făcut un nes, în timp ce soarele boia orizontul cu benzi roșii, m-am așezat în poziție de proletar și mi-am făcut în gând samokritika pentru impietatea de-a fi ieșit din casă. Cine știe câte babe, mai ales feministe la treizeci de ani, adevărate babornițe, răpusesem cu indolența  mea, cu egoismul meu!

Pe cinstea mea că mi-a părut rău, să mă ierte Sfântul Ulyanov, patronul spiritual al Sovietului European! M-am închinat apoi la Sfântul Roaită, am rostit o rugăciune anti-chiaburizare scrisă de tovarășul Anatol (cine știe, cunoaște!) și-am pus și eu mâna pe sonerie.

Zori de zi

Dar n-a mai fost nevoie, Ursu se trezi și el, așa că-mi extrăsei micul dejun, același soi de haleală uscată ce se prepară cu apă – niște musli cu ciocolată și lapte praf, chiar foarte bună, numai că ar fi fost ok un ambalaj de 150 de grame, nu de 100. El rumega ceva oase pisate de minotaur, troscot radioactiv și știr de stepă, nu știu exact cine și-a bătut joc de el cu regimul ăsta.

Căpiță de zen

Fu destul de frig, pentru că valea-i orientată spre Nord și doar prea puțin spre est, așa că soarele puteam să-l așteptăm mult și bine. De altfel, am strâns cortul încă incomplet uscat, urmând a-l întinde pe sârmă odată ajuns acasă. Am uitat odată, demult, încă aveam primul cort, și l-am scos după ce stătuse deja două zile împachetat. N-am mai scos mirosul de hoașcă progresistă din el nici cu slujbe.

Chiar lângă cort, o tufă de rododendron sfida anotimpul, se scutura de rouă și-aștepta să-și etaleze elegantul violet în soarele uneia din ultimele zile de August. Mă rog, dacă luăm în considerare microclimatul local, apariția unor asemenea tufe nu este chiar atât de insolită – pe la final de Iulie încă-s foarte multe prin căldările Parângului, probabil și prin alte locuri, dar eu acolo le-am văzut. Dacă erau mai multe, probabil mi-aș fi făcut un ceai cu miere din câteva flori, însă așa doar le-am sorbit din ochi.

Sfidare

Parângul Mare a fost senin pret de-o oră sau poate două, se vedea limpede, ridat și rece, zgândărind valea cu Muchia Pontul Roșu. Am avut o idee pasageră seara de dinainte, să coborâm  pe-acolo. dar a) era prea târziu și b) era prea ceață. Din câte citisem, deși nu tocmai ușoară, nu necesită echipament deosebit.

Parângul Mare

Mai citisem de un avion nemțesc de vânătoarea prăbușit între Lacul Roșiile și Zănoaga Stânei. L-am și găsit, că greu nu era, traseul marcat trece chiar pe lângă epavă – blocul motor cu cele 9 pistoane și o bucată din fuselaj și scheletul său. Alte resturi de tablă, pare-mi-se tot de acolo, le-am găsit ca vag acoperământ pentru un sălaș folosit de ciobani. Calitate Germană!

Punctul Roșu pe care coboram acum e atât ușor (printre traseele Parângului), cât și bine marcat și, în tot cazul, drept și ușor în orientare. În plus, beneficiază și de un refugiu, chiar foarte deosebit și se poate arde o bună parte din urcare avansând cu mașina (fie un 4×4, fie una cu garda mai înaltă sau una de unică folosință) până la o captare de apă.

Etajul inferior al Văii Roșiile

Spun toate astea ca să-nțelegeți că-i un mic bulevard pe-acolo. Unii mai în căutare de liniște și locuri izolate, ar putea să strâmbe din nas. De fapt mă număr și eu printre aceștia, însă am preferat pur și simplu să plecăm mai devreme. Traseul, în orice caz, nu-i de evitat: credeți-mă, n-ați vrea să lipsească așa ceva din sufletele voastre!

Privind înapoi

Valea Roșiile te primește (atunci când urci) sau te petrece (atunci când cobori) cu un plai întins care te îmbrățișează întrucâtva și-ți oferă un moment de respiro (atunci când urci), respectiv șansa unei ultime privi înapoi, atunci când cobori, pentru că, imediat mai jos, te-așteaptă un pasaj de jnepeniș de-a lungul râului care-ți deturnează atenția și energia de la contemplare către acțiune concretă imediată.

Refugiul de care vorbeam, așezat binișor în pădure, este cocoțat pe o stâncă. Tot ansamblul, văzut dintr-un loc anume, aduce cu o corabie pe uscat. Deloc surprinzător, îi zice Refugiul Agățat. Are un izvor chiar lângă și poartă aerul unei gospodării străvechi, în ciuda faptului că era bine-ntreținut (pe-afară, oricum) și împodobit cu tot felul de zorzoane.

Motorul epavei

Și nu c-aș vrea să-ncurajez clișeele evidente („am fost la Agățat” etc.), dar nu pot să nu remarc că-i excelent pentru coțăială și, judecând după cum mirosea înăuntru, cel mai probabil a și fost utilizat intensiv în acest scop. Ce și pe unde a intrat, nu putem ști, că nu era nimeni acolo – rămăseseră-n urmă niște saci de dormit răvășiți.

Prin jnepeniș

Mai jos de refugiu, Ghereșul și Roșiile formează Jiețul. Și mai jos de confluență, se termină drumul forestier care suie dinspre Cabana Groapa Seacă. Așa cum menționam, acolo este și o captare de apă, care face parte tot din sistemul Lotrului, adică din rețeaua de captări și aducțiuni care deservește lacul Vidra. Până jos, e singurul punct vag interesant.

La exact 12 fără 10 ajungeam la mașină, aflată la 25 de metri mai jos de cabană. Ne-am schimbat și-am decis să mâncăm ceva acolo. Ursu s-a plâns că nu mai poate și că să tragem mașina direct la poarta cabanei. Zice c-o să-l înjur, dar aia e. Îi zic că-l înțeleg, dar oricum îl iau la dinții găinii.

O cascadă oarecare

Pe vremea aceea, adică-n 2020, încă serveau mâncare la Groapa Seacă și chiar am mâncat un meniu de mic dejun foarte bun. Acum fiecare drumeț halește ce are la el, dacă are. Mi-am luat țeapă la un moment dat, chiar anul următor, bazându-mă că putem face popas acolo, dar n-a fost să fie. Am trecut dincolo și-am halit la Obârșia Lotrului.

Refugiul agățat