Am regăsit în Godfather II, nu fără o oarecare surprindere, unul din personajele care mi-au colorat primii ani ai copilăriei mele. Nu o să ghiciți, nici n-ați avea cum și, în definitiv, asta nu-i carte de ghicitori, așa că vă zic direct – este vorba de Don Fanucci. Don Fanucci era un mafiot de mâna a doua (de fapt poza în mafiot), care a mâncat multă vreme jucând o cacealma nu foarte bună, care ținea doar la oameni simpli și slabi.

Capisci paesano?

E plină viața de-alde Don Fanucci, e plină lumea de ei. De la minoritățile care te văd mai mic și neînsoțit și-i prinde dorul de integrare socială prin metoda taxei de protecție (ia scoate ce-ai în buzunare!), până la straturi mai respectabile ale societății, cel puțin în aparență. În cazul meu asemănarea, oarecum în ceea ce priveșe fizionomia, stilul vestimentar și leită în ceea ce priveșe vocea și metodele, a fost profesorul de religie, Popa D. – Popicul cum i se zicea prin clasă.

Popicul fusese coleg cu tata la fabrică, așa înțelesesem. Nu cred că din rândul inginerilor, nu avea acea rasă de ingineri din generația tatei. Se zvonea prin clasă că, în ceea ce privește competențele, ar fi lăsat de dorit (îl citez pe colegul meu de bancă: nu știa să schimbe nici măcar o priză). Bârfele astea circulau încă de prin clasa a doua sau a treia, nu vă mirați, copiii recepționaeză și sunt mai clevetitori și vitriolanți decât cea mai rasată babă respectabilă.

Pentru a preda religia avea un oarecare har, necizelat, așa că-l completa cu o abordare pur și brut emoțională, rezultând o atitudine biblic dogmatică: se prezenta ca un fel de Dumnezeu scriptic și acționa ca atare: dacă făceai bine (învățai) te lăsa să trăiești, altfel ajungeai să joci țonțoroiul cu Șeitan în persoană.

Îmi place să cred că noi doi am avut o relație specială, din mai multe puncte de vedere, dar cred că cheia descifrării era chiar în persoana tatălui meu. Nu l-am întrebat și nu mi-a zis, însă nici nu trebuia: sunt rezonabil de sigur că Popicul îi purta o pică veninoasă și profundă. La cum l-am cunoscut pe tata prin ochii celorlalți colegi ai lui, aș înțelege și de ce – era o Prezență! Și avea și cuvintele la el.

Ce i-o fi zis, cu ce l-o fi atins, nu știu! Știu sigur însă că ceva tot i-a zis, ceva tot s-a întâmplat, vreo ironie ori vreo înțepătură cu albina sarcasmului. Doar așa ceva poate determina un om să declame deschis toată-ziua-bună-ziua respectul și admirația pentru alt om.

Când urăști pe cineva și nu vrei să treci drept clevetitor în public, îl tămâiezi de fiecare dată când ai ocazia (abordare care, de altfel, mai are și virtutea că, dacă te-aud alții care-ți împărtășesc antipatia, alții mai puțin înțelepți sau mai puțin stăpâni pe sine, lauda ta e picătura care le umple paharul, un soi de mănușă aruncată, și-ncep să verse toată obida brută pe care-o au pe suflet).

Mă rog, corolarul imediat era că nu contenea să-mi spună cum îmi fac de râs părinții cu una sau cu alta și se simțea musai obligat să mă corijeze, de parcă tata-n persoană-l însărcinase cu disciplina mea.

Și mai era o chestie: pe vremea aia îmi plăcea de fata finilor (sau nașilor, sau ceva) lui. Din când în când, mă mai înfiripam pe lângă ea, o pupam pe obraz și fugeam. Isprăvile ajungeau la urechile Popicului și la prima oră eram scos în fața clasei și făcut de râs. Mesajul sicilian, în atare variantă îmbunătățită, era foarte-ndrăgit ca metodă de educație.

Însă Dumnezeirea lui atingea cote cu adevărat divine, mai ceva decât cotele apelor Dunării după o iarnă sănătoasă, atunci când mă punea necuratul să slobozesc vreo înjurătură sau să fac vreo boacănă. De nicăieri, apărea-n spatele meu și-mi futea o palmă-n secunda următoare. Apoi strângea toate astea la pachet și, în ziua premierii, după festivitate, o lua pe mama deoparte și, de față cu mine, îi turna tot.

Mă mir că mai avea pretenția să-i mai învăț poeziile și lecțiile. Cred că la religie am avut constant cele mai multe note de patru și, crede-ți-mă, și nota de patru o dădea de drept divin și înscrisă ca atare: întorcea foaia până la următoarele două pagini libere și, pe amândouă, scria: 4 (PATRU) – De ce n-ai învățat poezia? Apoi se semna.

Pixul roșul, oricum la foarte mare trecere printre profesori, în mâna lui era ca o spadă prin care-și vărsa toate neajunsurile sufletești pe caietele unor copii care nu-nțelegeau ce dracu era atât de mare păcat să nu-nveți o poezie. Ok, patru, fie, dar de unde atâta răutate? La Crez am luat doi de patru: primul că n-am învățat-o prima oară, am zis c-am scăpat și aia e, m-a mai ascultat o dată, nu l-am știut, și am mai luat un patru.

Este puțin probabil să fi luat la vreo materie mai multe note de patru decât la religie și nici măcar toată tărășenia asta nu era cea mai mare problemă. Cea mai mare problemă a fost că n-am avut în ai mei niciodată un aliat în chestiunile astea. Mama, profesoară, ce era să facă, să contrazică alt profesor? Mai bine o pișcai cu ceară și, vă zic, nu e cel mai mare dezavantaj în a fi copil de profesor. Iar tata era, chiar dacă inginer, prea poet și, oricum, compromis și el de faptul că a fost nu doar copil de-nvățătoare, cât copil și elev al aceleiași învățătoare.

Însă, cu toate zbieretele Popicului, cu toată teama aia când mă scotea la tablă și mă ridica-n picioare, mă hrăneam cu furia lui, îmi plăcea să văd cum se zvârcolește din cauza sfidării de-a nu-i fi-nvățat lecția, pentru că, trebuie să vă zic, o lua foarte personal.

Nu mai știu nimic de el și, din ziua-n care nu ne-a mai fost profesor, nu ne-am mai intersectat decât ocazional, la un dos de palmă ca doi adversari vechi, din care doar unul poate să dea, când o comiteam pe holurile școlii. Chiar și-așa, odată cu ultima lui oră de religie, școala generală a fost mult mai suportabilă.