Una din perspectivele mele preferate asupra Dobrogei este chiar de pe Munții Măcinului, dar desigur că nu bat drumul până acolo să urc doar pentru a vedea ce-i jos. Nu zic că Machiavelli n-avea dreptate, când spunea, tămâindu-l pe Lorenzo Magnificul și-ncercând să-și justifice demersul pe lângă dânsul:

De pe Culmea Pricopanului

Căci așa precum cei care desenează locuri din natură se așază jos în câmpie spre a putea privi cu atenție înfățișarea munților și a înălțimilor, iar pentru a cunoaște văile se urcă sus pe culmi, tot astfel pentru a cunoaște bine firea popoarelor, trebuie să fii tu însuți principe, după cum pentru a o cunoaște pe cea a principilor trebuie să fii om din popor.

Intrarea-n traseu

Așadar, nu zic, însă trebuie să ne-aducem aminte că sătulul nu crede niciodată flămândului, deci fiecare poziție este compromisă prin faptul că mereu ratează câte ceva. Ca atare, merită studiat și ce-i acolo sus, mergând efectiv acolo sus. Și, printr-o ciudată coincidență, Munții Măcinului seamănă, cel puțin în partea lor dinspre Nord-Vest, cu masa părăsită a unor nobili desfrânați: resturi de ospăț pietrificate, rămase care-ncotro.

Deasupra pădurii

S-ar zice c-a fost ultima cină înainte de-a pleca la o luptă și fără a se mai întoarce, nici ei, nici servitorii. Castelul a fost cucerit, pentru că n-au știut niciodată ce-nseamnă a fi flâmând, până când flămânzii nu le-au bătut la porți. În prag de toamnă, arată chiar mai dramatic de atât, ca și cum te-ai aștepta ca Django să iasă după vreo stâncă și să zică: I count two guns, nigger!

Văi… alpine

Jos, o mănăstire a fost ctitorită pentru a le cânta prohodul. Am lăsat Nărăvașa lângă ea și, după ce ne-am echipat, în formație 1-1, adică eu și nevastă-mea, am luat-o-n sus, traversând o poiană de arbori crescuți cu extremă parcimonie.

Rămășițe

Acest traseu de intrare suie cam pe la jumătatea culmii, ocolind printr-un traverseu care tivește liziera a ceea ce cu indulgență putem numi pădure. Mai precis spus ar fi: elemente subversive sub formă de copac, grupate sub formă de pâlc ce amenință stabilitatea și coeziunea  climatului arid. Cine vrea să ia culmea de la capăt, trebuie să se-ncadreze dinspre Jijila, numai să nu vrea să facă un circuit, pentru că-i cam lung de ocolit muntele până spre capătul Nord-Vestic.

Relativitate

Pe de altă parte, cred că e suficient de edificator circuitul pe care l-am făcut și singura dorință cu care-am rămas este să ajung să dorm măcar o noapte cu cortul acolo. Trebuie să fie ceva legat de lumina apusului (bănuiesc că și-a răsăritului) care te duce cu gândul către Lună sau către Marte. Îți pui un glob pe cap și deja ești astronaut, la nici 500 de metri deasupra mării.

Mănăstirea și Nărășa mea undeva acolo jos

Altitudinile? Cam ca temperaturile la meteo: cât sunt versus cum se simt sau cum ți se prezintă de fapt simțurilor tale: Vraju – 335 metri (real feel 3100 metri), Suluku Mic 316 metri (real feel 3500 metri), Suluku Mare – 370 metri (real feel 4000 metri) etc.

Înțeleg că salata de eoliene e foarte bună

Probabil de aceea nevastă-mea tot asuda și troncănea: eu credeam că urcăm 100 de metri, dar defapt urcam 1000 de metri. Năuc, mă opream din când în când să mă uit în buletin să văz dacă nu cumva mai nou mă cheamă Gavrilescu.

Crucea Măcin

Mai ales că, zicând că-i obosită, i-am răspuns și eu aproape telegrafic: Certainly it hurts. The trick, William Potter, is not minding that it hurts. S-a uitat la mine cu fața aia cu care se uită atunci când deopotrivă frizez ridicolul și-ncerc să par mai interesant decât e cazul, ceea ce de multe ori sunt unul și același lucru.

Vraju Dobrogei

Dacă pe sus arăta a ospăț abadonat, mai ales ouă pietrificate, jos, ca de obicei, oamenii munceau și râmau pământul cu utilajele lor; nori de praf se ridicau de ici, de colo și, fiindcă solul Dobrogei e foarte uscat precum gura activiștilor, praful reprezintă cam jumătate din sol, la fel cum jumătate din ce scot pe gură sunt vorbe și jumătate din vorbe sunt praf în vânt. Măcar de-ar fi știind cei de jos că sus nu mai e nimeni și cetatea-i părăsită… Maxim doi-trei drumeți care se plimbă pe acolo de parcă ar fi un muzeu de flori de mină.

Printre ouă

Chestia cu munca pământului e foarte ingrată. Probabil ardelenii au acceptat să fie strămutați aici pentru că măcar pământul nu mai era atât de înclinat, că mai fertil în orice caz nu era. Poate la fel, cine știe. Bunică-mea se tot văita tot timpul: că e prea secetă, că e prea ploaie, că e prea nor, că e prea soare. Și mă uitam pătrat când eram mic și nu-nțelegeam.

Printre și mai multe ouă

Acum realizez că genul ăsta de viață nu-i de mine. Unii o preferă, probabil e prețul unei anumite libertăți – sclavia pământului adică. Dar nici sclavia oamenilor nu-i de mine, dacă stau să mă uit la ultimii ani și, dacă aș avea de-ales, poate că mi-aș reconsidera opțiunea.

Spre șaua cu popas

Cu certitudine, dacă mă screm un pic, îmi pot aduce aminte cum se plantează una alta prin curte. Decât să vânturi cu nasul prin căcatul altora pentru un ac și un blid de linte, mai bine zic eu că aș râma țărâna, măcar să știu sigur în ce ajung.

Iubitor de secetă

Dar e sâmbătă, craii mei, nu face să ne-abatem către gânduri triste, mai ales că vorbim de-o zi de sărbătoare pentru-acel tărâm: o zi în care a plouat, pe seară, după ce toată ziua stoluri de nori s-au rotit deasupra noastră și pe deasupra vecinătăților precum niște corbi progresiști asupra bunului simț. Atâta doar că norii aduc viață, pe când cap-secii croncănitori doar pământ sterp și duhoare de latrină.

Un drum vechi

Cu toți norii aceia, ne oprirăm oricum în șaua generoasă dintre vârfurile Vraju și Piatra Râioasă. Locul avea amenajat o băncuță de popas și nu e chiar așa rău, chiar dacă poartă încă tot felul de cicatrici de la exploatările de piatră. Probabil pentru exploatare au fost durate și drumurile care acum sunt marcate ca trasee de cicloturism.

Spre șaua cu popas. dar privind înapoi, nu înainte

De-acolo culmea e o idee mai brutală, mai ascuțită, dăltuită cu finețe pe alocuri, rindeluită la milimetru prin altele, tot plină de iarbă uscată și arbuști încă verzi, iubitori de uscăciune. Și tot gândindu-mă acum cum mă uitam atunci în jur, e drept să zic că am iubit Dobrogea de la-nceput. Cu o dragoste ce-a explodat întârziat, e drept, dar văzând-o de sus în jos și de jos în sus, n-ai cum să nu vrei s-o iscodești…

Suluku Mare

Ieșirea de pe culme este printr-o pădure cu copaci plantați folosind echerul de tâmplărie, ce dă-ntr-o vale largă, care se gâtuie printr-un mic canion ierbat, la ieșirea căruia se află un canton sofisticat, aparent abandonat și părăsit ca orice altceva de când lingem găoaza valorilor europene și euro-atlantice.

Începem coborârea

Niște câni au dat să ne atace, dar s-au blocat în ciulinii de prin jur și, unde la-nceput lătrau a „stai, coaie că te taie”, ajunseseră a grăi vorbe mai omenești. Că așa-s mulți pe lume: sar la gâtul tău și, când și-o fură, te trag tot pe tine la răspundere dacă și-o iau la operație.

Cantonul părăsit

Și cum altcumva se putea-ncheia plimbarea decât cu un apus trecând Dunărea cu bacul. La revedere, Dobroge, fată frumoasă și frigidă, dar măcar îmbrăcată cumsecade: rochie de seară și pantofi de gală, nu rochie de centură și-adidași de-alergat. Multe muieri ar putea să-nvețe de la tine și mulți bărbați, de te-ar gusta, n-ar mai ști de-atârnătoare independente cu gura.

Cam atât