Odată-ncheiată cu entuziasm muncitoresc prima etapă, avizierul a stat pitit în spatele bibliotecii și mascat de perdea o bună vreme. Nu prea mai aveam chef să dau casa peste cap pentru asemenea distracții. Mă rog, sunt răutăcios când spun distracție – așa neîndemânatic cum mă găsesc, îmi este greu să mă opresc din construit chestii din lemn și nu vorbesc de un angajament frenetic, delierant, ci oarecum calm și luat centimetru cu centimetru.

Remains of the day

În tot cazul, e greu de amestecat prelucrarea lemnului cu spațiul de locuit: nu e ca și cum ai lipi piese pe o placă de textolit sau ca și cum ai lucra la mașina de cusut. E zgomotos, produce murdărie, necesită loc mult chiar și pentru minimul necesar de scule, loc pentru materii prime chiar și pentru un singur proiect, loc pentru ținut obiectul la care lucrezi, loc în care să-l vopsești sau lăcuiești, interferează cu tot felul de activități din viața de zi cu zi (cum ar fi spălatul rufelor) și, deci, e mai bine extras într-un spațiu separat.

Apoi, odată mutat, aspect pe care poate am să insist cu altă ocazie, în ceea ce eu numesc – pe jumătate ironic, pe jumătate auto-ironic – Les Ateliers Boya, am reușit să termin asamblarea și șlefuirea într-o singură seară, sub lumina apusului de-nceput de Iunie ce șchiopăta printre niște turnuri decrepite ale unei foste uzine bucureștene. Deosebit de adecvat, pe boxa portabilă conectată la telefon, rula coloana sonoră din Syberia.

Soția la colorat

Îmi plăcea foarte mult stejarul acela chiar și-așa. Lăcuit pe culoarea lui, și mai și. Eu, însă, vedeam avizierul cumva bicolor – placa-titlu în culoarea naturală și restul colorat într-un ton mai închis, întrucâtva maro-sângeriu ori poate roșu-maroniu. M-am oprit pe nuanța de stejar închis de aici, pentru că se apropia cel mai mult de ce-mi doream, dar și pentru că aveau și ceară pe aceeași nuanță. Am să povestesc numaidecât de ce a fost important.

După primul strat de lac

Colorantul mi-a întrecut toate așteptările, deși-l folosisem și la mobilierul pentru baie. Cred că a fost și combinația cu materialul folosit: panourile formate din rigle heterogene cu diverse nuanțe, deîmpreună cu absorbția ridicată a stejarului au dat un rezultat foarte spectaculos, cu unele fibre ieșind insolit în evidență, cu multiple și fascinante irizații fără măcar să fie încă lăcuit.

Mi-a plăcut atât de mult încât am aplicat colorantul în două straturi, șlefuind ușor după fiecare strat, deoarece, preparând soluția pe bază de apă, fibrele de la suprafață s-au umflat și-au ieșit în relief. Fenomenul per total mi-a plăcut, făcea lemnul să pară mai vechi, așa că nu l-am refăcut perfect neted, ci doar cât să primească straturile de lac fără să am părți neacoperite. Am suspectat că același fenomen va face suprafața și mai poroasă, și mai nesătulă decât e-n mod normal, motiv pentru care, atunci când s-a făcut de lăcuit, am diluat primul strat aproximativ 60%.

După penultimul strat

Înainte de grunduire am lipit câte un pat de plută pentru fiecare casetă, pentru a putea susține pionezele cu care ar urma să fie prinse hârțoagele de afișat. Pluta am luat-o din Leroy Merlin, un panou de 500x1000x6mm, pe care a trebuit să-l tai în trei, operațiune încununată de-un succes moderat din cauza faptului că-i un material friabil și a rămas cu margini aproximative chiar și tăiat cu un fierăstrău fin și ascuțit.

Detaliu

L-am lipit cu adeziv de lemn aplicat fără timiditate și fără parcimonie, l-am lăsat 24 de ore la uscat, apoi marginile le-am matisat cu chit acrilic, pentru a-mpiedica dezintegrarea lor de-a lungul timpului. Din nou, n-o fost cea mai fină chituire (nu am absolut deloc răbdare cu smecleurile astea la tub, le recunosc utilitatea, dar mi-e silă și scârbă să le aplic), însă l-am nimerit foarte aproape la culoare și nu prea se distinge.

Grundul a legat foarte bine suprafața, a stabilizat-o oarecum și i-a înnobiliat irizațiile de care menționam mai sus. L-am aplicat chiar în două straturi, în speranța că va reduce capacitatea de absorbție a stejarului, fără să-mi pot da seama dacă chiar s-a-ntâmplat acest lucru. Măcar a ieșit teribil de elegant.

Artistul în chinurile facerii

Lacul l-am aplicat în cinci straturi, din care doar ultimul a fost nediluat, pentru că lacul cumpărat, de nuanța stejarului brut, apropo, era atât de dens încât mi-a fost foarte greu să lucrez altfel cu el. Aproape, aș zice, ca o lazură. Poate că ar fi trebuit să aleg ceva mai închis, pentru a masca mai bine găurile greșite date-n uși când am plasat încuietorile, însă am vrut ca titlul să rămână cât mai aproape de culoarea naturală. Că tot veni vorba de titlu, s-ar fi impus o mai bună șlefuire, precum și o-ntărire succesivă a textului gravat: ulterior lăcuirii, scrisul nu se mai cunoștea deloc.

Ușa mare, gata

Bun, după toate astea, am ceruit frumos la vreo trei mâini, până am redus cât s-a putut din micile denivelări date de praf și de cele câteva bule de aer. Totuși, beneficiarul principal al ceruirii a fost placajul de plută, fiind adus foarte aproape de culoarea avizierului și, cel mai important, stabilizând-ui suprafața.

Finalul de proiect poate fi momentul în care pâmântul îți fuge de sub picioare dacă reușești cumva să fii cretin la momentul nepotrivit și, în definitiv, cine nu-i din când în când? Prima reușită care m-a făcut să mă-ntreb dacă nu cumva ar trebui să-mi dau creierul la porci a fost când am dat găurile pentru butoni. Pentru ușa din stânga am găurit în latura dinspre margine în loc de cea dinspre încuietoare, ceea ce m-a costat trei zile de reparat, cu multiple straturi de chit acrilic, relăcuit punctual și-njurat surugește.

Detaliu

Tot pentru ușa din stânga, am dat noua gaură pentru buton măsurând corect poziția dar aplicând greșit măsurătoarea, rezultând, desigur, butoni decalați pe o ușă față de celalaltă. Cea mai la-ndemână variantă a fost să dau încă o gaură pe fiecare ușă, măsurată la distanță identică față de gaura inițială, rezultând tot butoni decalați, dar cu un aspect mai puțin dezlânat și mai mult studiat. Poate chiar original, poate că-i dovada că și-n tâmpenie poate fi ceva genial, dar eu sunt subiectiv, evident.

Demo 1

În cartier am găsit un geamgiu care mi-a făcut pe măsură geamurile pentru uși, apoi am transpirat până am bătut cuișoarele care să le țină-n loc, în surplus față de căldura verii bucureștene. A fost prima oară când am făcut așa ceva și-am rămas tare surprins că n-am spart geamul, chiar dacă mi-am luat măsuri de precauție:

– pe margine am pus banda de mascare pentru a reduce din șoc, chiar și puțin (paranoia de narcoman, poate?);
– cuișoarele nu le-am bătut direct, ci prin intermediul unei dălți, așa cum văzusem la un meșter când ne-a montat ferestre noi la unul din dormitoare când eram mai mic.

Demo 2

În final, gătând și chituirea geamurilor, gruzit de la atâta nitrolac, am schițat și câteva tușe mai deosebite:

– fiecare poliță a fost căptușită cu un covoraș din acela de la Ikea pentru funduri de sertare;
– pe balamale am montat lumini cu baterii care se aprind automat atunci când deschizi ușile;
– pe cantul de jos al ușilor am montat niște profile de aluminiu vopsite într-un auriu fițos;
– enfin, între uși am montat niște perii mici pentru umplerea spațiului: planificasem inițial să montez mânere pe acele canturi, doar ca să mă răzgândesc ulterior și să rămân cu un spațiu cam mare.

Montat

Și, fără a ocoli pe la barieră, cam asta a fost: l-am montat fără foarte mare ceremonie, având totuși parte de-o surpriză plăcută: unul din vecini (și cred că știu și cine), a-ntărit cu un marker textul de pe titlu și i-a ieșit mult mai bine decât îmi imaginam atunci când nevastă-mea mi-a propus să facă ea asta. Una peste alta, simt nevoia să mă umflu un pic în pene și să afirm că nu cred să mai aibă alta scară din București ceva atât de fastuos, cu toate dumele date pe parcurs.