Muzica
Daniel Pemberton – Circular Story

După un început de toamnă în care-am fost teribil de neieșiți (un eufemism, de fapt, aproape jumătate din toamnă), am făcut o rezervare undeva pe Valea Cernei cu gândul c-om lega o drumeție mai scurtă. Pe unde, nu știu, important era să fie Valea Cernei și să fie cu bocanci și pomi și ce-i mai frumos în viață.

Apus pe drum

Auzind aceasta, Motanul Patraulea și-a înfundat puța încă de vineri dimineața și-a trebuit să-l ducem la destupat, după care, desigur, a trebuit supravegheat. Deci adio plecat dimineața devreme, însă, năpădit de-un atipic val de inspirație, nu am anulat programarea.

Patraulea se simțea bine, ajutajul funcționa în parametri nominali, deci, după ieșirea de cafea de dimineață de Sâmbătă am dat la nadă către nevastă-mea: auzi, ce-ar fi dac-am merge noi oricum, om ajunge când om ajunge și duminică om vedea ce-om face? Și nevasta nu s-a opus, ceea ce, în limba nevestelor înseamnă o aprobare cu plausible deniability.

Și-am pornit bătrânește, cu precizie și pedanterie bătrânești, spre Mehedinți. Aproape de Pitești, buna dispoziție ne-a fost tulburată doar de Găwaze care s-a gândit el c-o fi mai bine să ne amintească de noua variantă, pe ciotul de drum expres dintre Pitești și Craiova. Aparent ar fi mai rapid acolo, dar cu-i îi pasă? Și de ce dracu am pus Găwazele oricum?

Jumătate din farmec este chiar drumul Vâlcea – Târgu Jiu de care nu mă mai satur, chit că petrec pe-acolo mai mult timp decât pe drumul spre Alexandria, cel mai select cartier al Bucureștiului. Și apoi, chit că n-am nici măcar 40 de ani, am deja fixuri de 70, așa că DN67 a rămas. Sunt unii mai talentați ca mine când vine vorba la povestirea cu panaș a banalităților din trafic, așa că mi-e cumva rușine să mai intru și eu în detalii.

Prima casă din Giurgiani

După Târgu-Jiu am prins un apus incredibil, de-mi venea să-mi rod unghiile de ciudă că-s la volan și nu-n dreapta, în același timp în care mă bucuram de cea mai mișto atmosferă de condus posibilă, pe unul din cele mai cașto drumuri, pustiite de apus. Trecând Mazdronea, am călcat-o un pic, de-am ajuns dincolo doar cu jumătate de nevastă, făcută mică-n scaunul din dreapta.

Și asta fu ziua de Sâmbătă. Cu puținul semnal din cameră, înainte s-adorm, am ochit o oarecare vale la vest de Isverna, valea Coșuștei. Planul era să lăsăm mașina-n Isverna, s-o luăm pe jos până la Cascada Coșuștea și s-aruncam un ochi prin cătunul Giurgiani, care, judecând după imaginile din satelit, se… anunța interesant.

Bordei părăsit

Zis și făcut. Nevastă-mea, în echipament complet de drumeție, eu doar în bocanci și restul ca pe ștrase. Trebuie să fi fost o apariție tare insolită, judecând după priviri. Era cald, însă-n faptul unei schimbări radicale de vreme, deci cu perioade de nori și vânt teribil de puternic, din care pe vale se mai rătăceau câteva rafale.

Surprinzător, cu toată izolarea și depopularea avansată (aș estima cel putin 50%), în Giurgiani există totuși curent electric. Cătunul (satul?) e strâns în două, să le zicem, nuclee: unul pe-un afluent de stânga al Coșuștei, pe care n-am urcat, mulțumindu-ne doar cu fantoma unei case pricopsite la vremea ei ce bântuia confluența de ape și de drumuri.

Scrie bordei, dar e moară de apă

Până acolo, prin stânga drumului se mai țineau (cu greu, suspectez), tot felul de acareturi izolate: un bordei, o moară veche de apă și un grajd parțial încadrat în relief, ce părea încă folosit. Cu toate acestea, prima formă de viață întâlnită a fost o veveriță pe care doar cu greu și cu nețărmuită viclenie am reușit s-o pozez.

Simțeam că nevastă-mea ar cam fi vrut să bată-n retragere și-aveam gata-pregătit registrul de abureli. Totuși, n-a fost nevoie de el, căci satul în sine fu foarte ofertant. Încă destul de viu, ca să zic așa, a fost cândva înstărit, judecând după casele cu etaj care se-nșirau pe sub munte, prefațate de curți măricele. Chiar îmi pare rău că n-am apucat să le fotografiez – am fost prea preocupat cu zgâitul ochilor, deci este imperios necesar să mă credeți pe cuvânt. Sau nu.

Posibil acces către gospodării. Sigur nefolosit frecvent

Vrând să ne facem o idee despre cât ne-ar mai putea lua până la cascadă am oprit lângă o casă care arăta atât de bine și era atât de nouă încât am zis că-i ceva instituție sau vreun canton forestier sau ceva. Și-am zis hai să cerem indicații aci. Și s-a dovedit a nu fi nici instituție, nici canton forestier, ci casa unui om oarecare. N-o să-i dau numele real, am să-i zic doar nea Vasile.

Din indicații am intrat în vorbă ceva mai mult și-am aflat că era stabilit de fapt Reșița, angajat la UCM, momentan în șomaj tehnic, că i-a luat mai bine de douăzeci de ani să-și ridice casa, că soția pleca periodic în Austria unde îngrijea bătrâni, că amândoi copilăriseră acolo în sat, foarte aproape de casa în dreptul căreia ne aflam și unde se retrăgeau când aveau ocazia, că ce atâta oraș, de fapt și de drept, că mai liniște este acolo, că umblă după mânătărci să le mai vândă la kilogram, că nu fusese o toamnă tocmai bună pentru asta și făcuse parale mai puține.

Veverița

Și foarte multe astfel de lucruri pe care le afli despre cineva atunci când stai să te-ntinzi cu poftă la taclale cu el, și el simte că te interesează ce-are de spus, că nu-i nimic ce nu-ți poate spune un om atunci când chiar îl asculți.

Și mă gândeam în timp ce-l ascultam – de fapt mai mult mă-ntrebam – dacă s-a obosit vreodată vreunul din zevzecii care opinează de la claviatură că oamenii din zonele moarte ar trebui să nu mai fie proști și să părăsească zonele moarte să se strângă-n zonele vii, ca să aibă tot ei (zevzecii adică) de ce se plânge că vin țărăneții și sălbaticii peste ei și se aglomerează orașul și să ceară apoi reguli stricte pentru neoțărăneți care să nu li se aplice lor, paleoțărăneți cu stil.

Drumul spre cascadă

Dacă și-ar scoate capul din găoază și și-ar acomoda ochii cu lumina realității poate și-ar pune problema că nu-i așa simplu să ceri cuiva să se dezrădăcineze și să-l faci bătut în cap pentru că nu vrea s-o facă. Pe de altă parte, poate ar fi pusă-ntrebarea de ce-s atât de moarte satele, orașele și județele acelea, cine le-a omorât și cum ar putea să le mai dea o șansă la viață.

Cine e curios ce-a făcut migrația asta din zonele moarte din oameni și familii, să șadă de vorbă cu-n bărbat care-și așteaptă femeia să vină acasă, cum o numește cu dor și dragoste și poftă muierea mea (mi se pare că la olteni în mod deosebit, e un termen încărcat de foarte multă afecțiune). Singurătatea este un ucigaș foarte pervers, eu nici măcar nu vreau să-mi imaginez cum ar fi să stau fără nevastă-mea atât și nu o dată, ci-n mod repetat. Sau, pourquoi pas, cu copii care-și așteaptă părinții – să vadă (zevzecii adică), pe scurt, cum e treaba cu ființele din spatele statisticilor.

Coșuștea

Deci am aflat că era puțin până la cascadă și că, la-ntoarcere, suntem poftiți la o cafea. Și cafeaua a fost potrivită, chiar și numai pentru faptul că ne-a bătut vântul de ne-a uscat cât am împuținat și mai mult puținul ăla care mai rămăsese. Din acel puțin, majoritatea era pe drumul forestier care urca până se transforma într-o văioagă călărită de TAF-uri.

În urletul vântului se mai amestecau pe alocuri nechezatul unui cal cu apucături de domnișoară de salon și lătrătura sinistră a unui câine bătrân, pe jumătate orb, aproape surd și care, datorită loialității sale, și-a câștigat dreptul de-a nu fi pus la pâmânt cu un glonț, ci retras ca paznic de onoare a unui mic ocol pentru trei-patru oi.

Vagonul părăsit

Pe malul stâng se desfășurau stâncăriile sudice ale Munților Mehedinților, iar pe cel drept, niște dealuri timide cu păduri stufoase chiar și rărite. Curând destinat reintegrăii în peisaj, și un vagon imens, părăsit și retrăgându-se din fața ruginei, de producție rusească (vagonul, nu rugina) dacă e să ne luăm după panourile eletrice din lateral. Deși zenitul i-a rezervat o viață fără glorie, suspectez că-n vremurile de glorie a fost folosit pe tot felul de șantiere.

Cascada n-am găsit-o, în caz că vă-ntrebați. Adică am ținut poteca desprinsă din drum până la marginea unei poieni întinse care se ridica abrupt în dreapta noastră, am ginit cam pe unde ar fi trebuit să urcăm, însă nu era de blugi și de cămașă de oraș. Așa c-am luat apă din furioasa Coșuștea și ne-am întors.

Panouri electrice

Nea Vasile a fost parolist, ne-a întâmpinat și ne-a poftit la o cafea. Ba ne-a pus și de-o mică gustare și ne-a umplut traista cu tot felul de chestii bune pe care le avea prin casă. Și ne-a făcut combinația cu o vecină de la care am luat niște brânză de oaie. Treizeci de lei kilogramul, mamă, c-am înghețat la oi, de parcă se aștepta să negociem la sânge cu dânsa. O fi fost preț ca pentru bucureșteni, nu știu, dar și-așa ridicol de mic. Apoi s-a dus să mai caute și ea niște mânătărci și ne-a zis că poate prin vară venim și ne duce la stână sub Vârful lui Stan.

Ne-am întors într-un târziu la mașină, fără prea multă tragere de inimă și am pus Găwaze să ne scoată din hățișul acela de drumuri și Găwaze s-a gândit iar să mă ducă prin Craiova și-am remarcat prea târziu, când am văzut că nu recunosc deloc pe unde mă ducea. Să-mi fie oarecum învățătură de minte, chiar dacă nu m-am supărat foarte mult, pentru că uite-așa am descoperit Cheile Coșuștei, care ocupă grosul distanței dintre Cerna-Vârf și Dâlbocița.

Grajd?

Drumul e foarte îngust, un drum forestier asfaltat. Impecabil, nu știu cât e de durabil, dar impecabil, foarte-ngust și cu puține locuri în care poți opri-n siguranță. Și era și oarecum târziu și-am zis că e mai bine de luat la bicicletă, așa că m-am mulțumit s-o las la 20 la oră și să mă bucur de peisaj.

Ieșit la la DN67, am oprit iar navigația și-am luat-o spre Târgu-Jiu. Și-am oprit în Târgu-Jiu, am jucat un pic la trecerea timpului și-am pornit la drum pe la nouă și ceva pe un drum liber și cam asta a fost. Și-n general socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg, ceea ce nu e nici pe jumătate rău atunci când tocmeala iese mai bună și nu mai rea.

Înapoi la mașină