Cu toate că afirmația se pretează la variate și savuroase depoziții filozofice de iarmaroc, mă refer de fapt la ceva mult mai banal, anume la debaraua mea. Evident, îmi place cum gândiți și, înainte de-a arunca cu piatra acuzației de click-momeală, insist asupra aspectului că debaraua chiar e strâmtă. Strâmtă și lungă, ceea ce, la fel ca-n alte aspecte ale vieții, necesită muncă, creativitate și un pic de durere pentru a o folosi la adevărata valoare.
Sistemul Favella, după finisaj
Dimensiunea efectivă este de 2140 mm lungime cu 850 mm lățime și majoritatea vecinilor – dacă nu toți – de pe coloană au alipit-o dormitorului și au convertit-o în sufragerie. Dar mie mi s-a părut aiurea, pentru că apartamentul era bine grupat așa cum era: dormitorul mai aproape baie și sufrageria mai aproape bucătărie. E cumva logic și normal să fie așa.
Spațiul îngust dedicat debaralei este, într-adevăr, nefericit și face foarte dificilă exploatarea sa cu oarecare spor și sens, mai cu seamă pentru că, pe partea stânga, în spate, există o coloană de apă pluvială de 190×190 mm (în medie, pentru că, de fapt, caseta oscilează între 180×180 mm și 200×200 mm). Ca atare, trebuie lucrat pe adâncime și pe înălțime, cu următoarele observații:
– pentru a profita de adâncime, corpul trebuie să fie în fundul debaralei și nu mai adânc decât poate ajunge membrul familiei cu mâinile mai scurte (nu aș lua în calcul copiii aici);
– pentru a profita de înălțime, corpul trebuie să nu scadă din lățimea și-ala plăpândă mai mult de 200 mm, rămânând 650 mm, cât am eu între umeri plus un spațiu de confort.
Într-adevăr, un proiect menit să desfacă și articulațiile cele mai ruginite ale minții. Dacă aș fi mers doar pe una din aceste două variante ar fi fost insuficient, astfel c-am schițat un sistem de depozitare din două tronsoane, numit, foarte adecvat, Favella:
– un soldat de 2300 mm (înălțime) x 500 mm (adâncime) x 500mm (lungime), format din trei corpuri separate, puse, precum Papa cu-a lui trei coroane, unul peste altul;
– un grup de rafturi-dulap (sau dulapuri-raft) bazat pe șase polițe, de 2300 mm (înălțime) x 190 mm (adâncime) x 1250 mm (lungime), format și el din trei corpuri separate, puse, la fel, unul peste altul.
Ideea cu separarea celor două tronsoane în corpuri a fost necesară pentru că, la nevoie, trebuia să le pot căra doar eu, să le pot transporta pe toate cu mașina mea, dar să și pot lucra la ele fără elemente ajutătoare sofisticate și, debaraua fiind îngustă așa cum am menționat, la montaj ar fi mai ușor de manipulat luate pe bucăți. Și, ca valoare adăugată, mi-a permis să improvizez pe parcurs.
Bănuiesc că nu are rost să menționez că schița de la care am plecat inițial nu are decât mică legătură cu produsul finit, așa că am atașat direct schița acestuia. Mă mulțumesc doar să menționez că am apelat la nevastă-mea în repetate rânduri când n-am fost foarte sigur de împărțire: ea se pricepe mult mai bine la chestiile de genul ăsta.
Ca material am ales pinul (pe considerente estetice, sincer, m-am îndrăgostit iremediabil de unduirile fibrei lemnului de pin), tot panouri îmbinate din rigle, unele îmbinate la rândul lor în dinți, altele cu lamelă continuă. Motivul pentru aceste două opțiuni este că le-am achiziționat din două locuri diferite: de aici, respectiv de aici. Cine-ar întreba feact-ciecării de top-supra-top ar putea lesne să mă-nvinuiască de sperjur: trei locuri, ca să fiu mai precis, pentru că am luat și niste panouri mai mici de la Hornbach, care mi-au fost de ajutor, chiar dacă n-au fost de foarte bună calitate.
Îmbinarea dintre corpuri
Corpul de bază l-am gândit pe niște picioare ajustabile metalice înalte (cele mai înalte pe care le-am găsit), dovedindu-se că nici așa n-au fost pe măsura denivelării podelei. Cum nu-mi plac picioarele rămase la vedere, cum erau prea înalte pentru o simplă plintă și cum s-ar fi irosit obscen de mult spațiu, am improvizat o soluție de mascare:
– panourile laterale ale corpului se desfășoară de sus până la podea, acoperind picioarele din stânga și din dreapta;
– în spațiul dintre picioare am conceput un sertar suspendat de fund, frontul său mascând picioarele și, prin intermediul unei perii din perișori fini din PVC, luftul până la podea.
Mai rămânea de stabilit modalitatea de îmbinare a corpurilor: placă la placă nu mi-a surâs, pentru că-mi scădea 40 mm din înălțimea utilă și avea și un consum mai ridicat de material. Rațiunea economiei era că luasem ultimele panouri de 500mm lățime și nu se justifica să cer încă unul făcut pe comandă. Alternativa la care m-am oprit a fost o îmbinare L la L:
– corpul inferior are plafonul doar pe adâncime de 300 mm (începând din față) și ridicat 18 mm, formând un L 300 pe 200 (față-spate);
– corpul superior are plafonul doar pe adâncime de 200 mm (începând din spate) și ridicat 18 mm, formând un L 200 pe 300 (spate-față);
– puse unul peste altul, cele două corpuri formează o placă partajată-ntre ele, și arată ca și cum ar fi unul singur.
Sertarul de jos
Atât momentan, ca aspecte introductive, restul detaliilor pe parcurs. Suficient doar să adaug, în caz că mai era necesar, că mi-am găsit un spațiu de lucru undeva, într-un complex industrial decrepit, din seria celor de care se bucură toți că s-au închis și, slavă (sic!) lui Lenin, ale cărui coaie le venerează fără să știe toată suflarea intelectuală, nu mai suntem împovărați de-a ne putea produce pentru noi.
Deci, îmi făcui cruci să-mi ajungă un an de zile și-ncepui să mușc din lemn.