Noi suntem un mozaic: împrăștiate prin lume, sunt părți din noi. Eu doar le strâng pe ale mele și din fiecare explorare vin cu o părticică în plus. Dar mai e ceva, unele părți, ei bine, ele se și creează ad-hoc. Șpilul e să știi unde să te duci. Uneori, umbli creanga și dai cu capul precum Super-Mario-n cărămizi și ori iese un bănuț, ori o super-ciupercă. Alteori, te trage ața și, ca și cum n-ai fi stăpânul casei tale, te duci fără să cârtești.

Camera 1800

Așa fu cu Godeanul (și, evident, cu multe altele), un soi de pont sufletesc. A spus cineva: Dobrogea, tata, Dobrogea! Eu, uitându-mă pe hartă, m-am oprit brusc și-am zis, fără să-l contrazic, ci doar completând: Godeanul, teteo, Godeanul! În dimensiunea multiplă a existenței nu poti găsi un munte mai apropiat de latura umană, cel puțin nu pe la noi, cel puțin nu pentru mine.

Cerna-Sat

Muntele acela e greu de abordat, în plus față și independent de natura sa, pentru că s-au desființat destul de multe trasee marcate (probabil distruse sau degradate de intemperii și, în loc să le-ntrețină, au decis că mai bine le desființează și se spală pe mâini) și distanțele între cele rămase-s destul de mari încât să pună probleme de încadrare ori de ieșire.

Prima a parte a urcușului

Pentru tura asta, care inițial a fost gândită pentru trei zile, scurtată apoi la două zile cu doar o mică ajustare de traseu, am plecat din Cerna-Sat, pe Triunghiul Roșu (fost Bandă Galbenă?), adică suind pe Oslea Românească. Alegerea n-a fost întâmplătoare: ce-mi atrăsese mie atenția a fost insolita apariție a întinsului platou pe care șerpuiește trăgând mâța de coadă valea Râu-Șes.

Conacul lui Moș Troacă

Izvorăște chiar de sub vârful Godeanu și parcă n-ar mai vrea să coboare. Din ce-mi pot da seama, este unic în România, iar a da roată parcursului său alpin necesită cel puțin o zi-ntreagă de mers susținut. Din două zile scăzând una dus și una-ntors, nu mai rămânea una și pentru finețuri, însă nu-nsemna că nu poate fi măcar vizitat ca la doctor: adică să muncești o zi pentru o consultație de 20 de minute. Măcar noi tot am fi rămas cu ceva.

Ursul vegan

Planul, ca de obicei, a fost, ca să folosesc un eufemism pentru bătut cu leuca, îndrăzneț: înnoptare lângă lacul Scărișoara și retur lejer pe Bulz (că doar n-o fi să coborâm pe unde-am urcat) spre lacul Iovanu, apoi pe DN66A spre Cerna-Sat. E ceva distanță chiar și doar de unde se varsă râul Iovanu-n lac, genul de chichiță destul de importantă, dar, de care te cramponezi prea mult, nu mai ajungi să faci nimic.

Sălașe

Într-adevăr, rostiți în gând fraza: conduc până la și de la, aproximativ 750 de kilometri, urc și cobor de pe Godeanu în două zile, cam 38 de kilometri, apoi mai merg 13 kilometri pe jos înapoi la mașină. Judecând la rece, îți dai singur clanță pentru o idee atât de trăznită, închizi harta și-ți vezi de chestiuni mai puțin vătămătoare. Este limpede că, scriind acestea, nu judecam la rece (dacă se poate chema că judecam); noroc că nici Ursu nu-i capabil să judece atunci când e stăpânit de prea mult entuziasm, așa că hop în Nărăvașă și hai spre Cerna-Sat să ne-ncercăm norocul ori blestemul.

Drumul spre stâna de pe Oslea Românească

Se vede treaba că furăm optimiști legat de ora la care-am putea aborda efectiv poteca. Segmentul DN66A cuprins între DN67D și Cerna-Sat, lung de numai 12 kilometri, ne-a luat două ore-n cap, strecurând mașina printre găoazele sudate una lânga alta și care-mpreună se cheamă drum național. Ca unul care și-a plătit singur mașina, n-am înțeles graba violentă a celor care-au depășit dâduse-n stambă…

Bazinul Cernei, după furtună

În fine, într-un târziu am ajuns și-am lăsat mașina pe terenul unde se instalase cu chirie și-un cuplu de apicultori, chiar în lunca Cernei. Era o zăpușeală de nedescris și, deși cerul era încă relativ senin, tare m-aș fi mirat s-ajungem sus neplouați. Am dibuit cu greu poteca și doar luând-o oleacă pe ocolite. S-a dovedit a fi un fost drum de căruță, probabil deservind terenurile sătenilor aflate mai sus.

Oslea, în dublu impact

Cât privește ploaia, am avut dreptate, înșelându-mă doar asupra momentului: cum ne ridicarăm o țâră deasupra satului se ridicaseră și norii pe cer – adevărate cete drăcești – și n-am apucat să ieșim din pădure-n poienile de sus că se și puse a ploua. Și-a plouat, teteo, a jelit cerul ceva de speriat. Ne-a prins sub un fag mai mare și mai gros și, cu pelerinele pe noi, am rămas și noi, și bagajele, cât de cât uscați.

Pe drumul cel bun

După mai bine de-o oră jumate ne tot foiam și ne-ntrebam ce să facem. Să ne-ntoarcem era cam de porc – ce draima, doar nu era să mâncăm bătaie degeaba; să continuăm reprezenta un flirt deopotrivă de dubios. Până la urmă am lăsat Ursul cu echipamentul și-am urcat ca la 200 de metri, cât să văz mai bine cum se prezintă cerul. Părea c-ar da să se limpezească și m-am gândit că-n maxim jumătate de oră am putea reporni.

Pastorală

Așa o fost, chit c-a mai picurat. Și ce timp am pierdut așteptând am câștigat prin spornicia răcorii astrigente ce s-a lăsat în urma ploii, încurajată spre frig pișcător de-un vânt ce ne mângâia părintește, ca un tremur slab și totuși vital. Văzând iar satul și valea Cernei sub noi, ambele învăluite de aburi solidificați și-nțepeniți în aer, m-am oprit și mi-am dat seama că, de fapt, am dat așa buzna la Godean acasă fără să sunăm la ușă și fără să cerem îngăduință:

Culmea Oslei Românești

– Godene, ne primești și pe noi?
– Liniștiți, teteo, liniștiți!
– Dar să știi că nu suntem înțepați! E posibil să-ți cauzeze dacă află adunătura de ispravnici și dregători ai lui Arafat!
– Lasă, teteo, că le dau eu câteva ploi de li se-neacă tăte corăbiile.
– Ah, dar eu credeam că de asta ne-ai plouat și pe noi mai devreme!
– N-are-a face, Lisandre, aia era mângâiere, nu ploaie: plângeam de bucurie că-mi calcă și mie cineva pragul.

Tot Culmea Oslei

Așa stând lucrurile, dă nene din picioare. Și tare frumos era și tare frumos mirosea, atât de intens, că se simțea intens și cu nasul meu fonfăit, ce-mi îngăduie să respir doar cât să nu crăp. Încerc să-mi imaginez (și nu pot) cum o fi mirosind în realitate. Mă opream din când în când să trag aer în mine cu nesațul unul astmatic care se sufocă.

Privind spre văile de sub Godeanu

Timp aveam suficient, căci Ursu încă nu făcuse pace cu ce ne-aștepta, însă zic bogda-proste că nu a dat bir cu fugiții de data asta. Fiind abia deasupra conacului lui Moș Troacă, socoteam eu că n-au să treacă mai mult de două ore și-am s-auz clasicul „Futu-te să te fut, Boia, de unde le scoți„, ceea ce-nsemna c-a intrat definitiv în joc și mă pot bucura de-ntreaga lui cooperare. Până atunci trebuia dus abil cu zăhărelul, pentru că 12 kilometri de urcat în 5 ore, cu 1500 de metri diferență de nivel, trezi de la 4 și 7 ore jumate pe drum nu-s tocmai un picnic.

Heartland

Conacul acela de care-am povestit e de fapt un sălaș de vară, frumos și fidel renovat, marcat cu o bornă kilometrică marcată metaforic cu kilometrul 0 al Cerna-Sat. Asemenea sălașe mai pot fi ochite pe urcușul acela, cum nenumărate sunt și prin alte locuri, folosite pentru muncile de vară. În definitiv, așa cum exista la deal pentru noi aici la câmpie, există și pentru ei la munte, doar că la ei chiar e pe bune.

Căldarea pârâului Stârminosu

După conac urcușul se lasă-ntr-o poiană lunguiață și-ntâlnește un drum care suie dinspre valea Curmezișei și duce la stâna de la limita golului alpin. Clădirea principală a stânei, decăzută-n toate părțile posibile, e din acelea bătrânești, din bârne, complet neîngrijită actualmente. De altfel, în ciuda faptului că am fost întâmpinați bine și ne-am putut liniștiți adăpa de la izvorul lor, oamenii locului mi-au inspirat ceva mai degrabă întunecat.

Cot la cot

Se poate spune că poteca începe cu adevărat abia de-acolo și tot de-acolo se pot ghici motivele pentru care-i zice Oslea Românească. Spinarea sa-i seamănă leit cu cea a Oslei Vâlcanului: îngustă (nu chiar ca aceea, dar orișicât) și cu multe gâlme, ca o spinare de crocozbaur. Comparația poate fi lesnicios făcută, pentru că Originala se desprinde clar din orizont. Pentru mine, fu cu atât mai ușor cu cât, după acea ploaie văzduhul era tot o lupă uriașă. Așadar… Oslea în dublu impact.

Valea Râu-Șes

Știți, totuși, care-a fost cea mai bună parte cu ploaia de mai devreme? Că am ajuns sus în același timp în care soarele ajungea jos, prinzând întregul proces și-ntreaga paletă de culori, avantajați fiind de direcția generală Nord-Sud a culmii: verdele ierbii transformat portocaliu, fețele noastre gălbejite, albastrul cerului prefăcut în roșu, iar norii gri-ncordați albastru. Și dac-ați spune că poate totuși vă-nfățișez un tablou făurit numai și numai din fantezie doar pentru că eram drogați, aflați că starea nu-i chiar atât de diferită și că, în general, este un viciu chiar mai scump decât cocaina.

Râu-Șes

Înainte de Șaua Olanele era cât pe ce să cad pradă propriilor gogomănii: tot îndrugându-i Ursului că nu mai avem nimic de urcat, era s-o iau pe-o potecă ce coboară spre căldarea pârâului Stârminosu. Ironia face c-a doua oară chiar am făcut greșeala asta și, cu mici excepții, a fost un loc de bivuac chiar plăcut.

Bivuac

Ajunși în Șaua Olanele, pentru care-am tras pentru că era foarte-aproape de Râu-Șes, am ochit din prima, în vale, un loc generos pentru a pune cortul și cu un afluent din apropiere, ceea ce ne-a dat siguranța unei ape relativ curate – zona-i intens pășunată și nu aveam cum ști dacă nu cumva-i o stână mai sus.

Am pus cortul în vecinătatea curbei de 1800 de metri, pe-atâta lumină cât mai da orizontul înroșit și ne-am destrăbălat cu mâncare caldă, ceaiuri și cafele la flacăra generoasă a arzătorului. De unde ne aflam, se vedea limpede imensitatea șesului brăzdat de amfitrionul nostru care curgea liniștit în matcă. Din depărtare, din aval, dinspre stâna Iezer răzbăteau lătrături de câini, behăituri de oi și hăulituri de ciobani și toate-mpreună erau atât de-ancorate-n eternitate încât pentru o clipă am fost nemuritori.