Reciclatanul este o specie nouă de copaci, neutră din punct de vedere climatic, cu care Sovietul European a convins strigoii eco-responsabili care au infestat Sclerozatul Continent că va salva planeta de la certă distrugere și tot ce trebuie să facem cu toții este să plătim câte 50 de bani taxă pe fiecare ambalat de plastic drept penitență pentru vina de-a avea nevoie de-acel produs.

Foto: Microsoft Designer

Măsura are ceva din heirupismul socialist pe care toată lumea bună îl manifestă implicit centrat în jurul personalității lor, chiar dacă-l înfierează explicit. Deloc uluitor, așadar, că sus-numita lume bună (cf. DEX: civilizată, educată, pro-europeană etc.) îmbrățișează măsura. De altfel, precum un coș de gunoi care n-are nicio obiecție atunci când cineva aruncă ceva în el, așa și dumnealor dau din palme nechezând la orice măsură care are poartă eticheta cu Valori Europene.

Și oricât încearcă să le fenteze cu discursul exersat, ironiile se țin scai de dânșii precum muștele verzi de rahat. Spre exemplu, aplaudă fervent oamenii care, din evidentă nevoie, se-nșiră la promoțiile oferite de varii magazine, prin care primeau înapoi o sumă oarecare dintr-un ambalaj returnat. Fără îndoială, un test funcțional și de stres aplicat aparaturii, în vederea noilor măsuri. Posibil, de ce nu, și un test al disponbilității aplicat populației?

Dar tot ei, aplaudacii adică, fac mișto de exact aceia care se-nșiră la cozi, prin diverse fițuici ori buletine de pripas, în articiole ce se vor educative, în fapt doar un soi de cult mascat al personalității colective și, aș zice, un soi de terapie-n grup prin auto-ficțiune. Ironia, desigur nu vine din faptul că-și bat joc pe-o tematică și-i laudă pe alta. Asta, întrucâtva, e de-nțeles – nu poate să-ți placă cineva 100% și, în plus, din când în când simți nevoia să mai închizi ușa după tine.

Nu, ironia e că ei sunt atât de infatuați de propria lor sectă de adulatori de stele-n cerc, au atâta nevoie să nu se simtă români, ci un fel de gâze amețite ale nimănui și, cu toate astea, nu se relevă niciun principiu-n atitudinea lor: urmează cineva ritualul – pac, o bătaie mulțumitoare pe umăr. Ai fost un cetățean european și responsabil, parcă nu ne mai vine așa rău să vomităm când te vedem. La cum văd eu situația: ori le lipsește orice simț al clasei, al distincției individuale (foarte probabil), ori îl au cât de cât dar sunt dispuși să-l calce-n picioare de ochii lumii și să joace cartea omului cu vederi deschise, condițional-tolerant la existența celorlalți.

În definitiv reglementarea asta, ca orice direcție impusă cu ciocanul și secera înseamnă doar o altă minciună care maschează eșecul statului de a… orice, începând de la cointeresarea propriilor cetățeni, până la a ține-n linie personajele cu adevărat puternice și toxice: companiile indecent de mari care au suficientă putere și suficienți bani să stingă lumina oricui.

Cum chingile ideologice sunt destul strânse, iar dialogul real aproape inexistent dincolo de șantajul agresiv împotriva celor care contestă discursul, ori unele argumente oarecum seducătoare la prima vedere, ești cumva tentat să te-ntrebi: oare nu sunt eu defect? Ieșirea din acest gen de impas este întotdeauna formularea onestă, simplă, deschisă a situației. Dacă nu conține nimic absurd, ai o problemă; altfel, au ei. Exemplificare (parcă sună cunoscut, așa-i?):

Vă taxăm de vă pârlim și părul din găoază sub cuvânt că vă apărăm intersele, dar apoi ca să rezolvăm problema reciclării, fiindcă nu am fost capabili să facem de-facto nimic, vă furăm în plus câte 50 de bani pe ambalaj, pe care tot voi trebuie să munciți ca să-i recuperați, vă spunem că este în interesul nostru al tuturor și vă batem obrazul dacă aveți ceva de zis.

Cred că acești Homo Non-Sapiens Pro-Europeanus sunt atât de fierți pe o țară ca afară încât refuză să vadă realitățile cotidiene de pe-aici măcar cât să nu preia otova ce văd pe-acolo. Presupunând, desigur, că realitățile de pe-afară sunt altele, ceea ce, sincer, n-aș fi tocmai convins: ar fi o greșeală fatală să considerăm că mirajul civilizației n-are și-o parte nevăzută sau că acea parte este la fel precum cea pe care-o vedem.

Pe scurt, cred că flașnetarii șlagărului Sfârșitu-i-Iminent-Dacă-Nu-Faceți-Ca-Noi nu sunt cu nimic diferiți de hoardele de neghiobi care, în loc să-și ajusteze percepția  conform realității, procedează tocmai de-a-ndoaselea. Și dacă v-ați întreba vreodată din ce spiță de oameni se trag torționarii și, în general, lacheii dictatorilor, iaca, din aceștia.

Într-un fel, chestiunea cu interdicția de-a ține motorul oprit este un ecou al aceleiași minți răpuse de sfrenție prezentă în toți avortații Securității care-și dau girul ființei pentru așa ceva. Mai general, dacă-i consulți vis-a-vis de orice problemă sunt în stare instant să enunțe (minim) zece lucruri care-ar trebui interzise și care sigur ar rezolva problema dacă ar fi legiferate și chiar s-ar respecta legea.

Ducând abordarea până la ultima consecință, dată fiind complexitatea lumii și multitudinea de probleme pe care ni le ridică chiar și doar viața cotidiană, dacă s-ar aplica, adică, toate interdicțiile propuse, n-am scoate-o la liman decât dacă ne-am face cu toții milițai și-am sta non-stop să ne dăm în cap unul altuia pentru a ne menține-n liniile trasare de puterile care este.

În tot cazul, părerea mea e propunătorii de interdicții sunt, în cel mai rău caz ipocriți până-n Fundul Iadului și retur și, în cel mai bun caz, prea optimiști legat de abilitățile lor de-a respecta propriile reguli și dispoziții. Personal, dacă aș avea mania pariurilor, aș pune banii pe prima variantă căci, extrăgând în particular potlogăria cu motorul ni se relevă un copios comic de situație (și, de ce nu, de personaj), pentru că a pornit întrucâtva din ideea de-a reduce poluarea pe lângă școli.

Excelentă idee! Sunt pentru, numai că soluția propusă ocolește abil problema reală și mai dificil de digerat – de ce sunt mașinile acolo? – și poate fi asemuită soluției propuse de cineva care, confruntat cu faptul că unii se cacă lângă gard, propune, știindu-se în culpă că ea însăși se cacă lângă gard, ca oricine face asta să puie când termină un celofan peste.

Confruntată cu precaritatea rezolvării, ar răspunde arogant: mai bine o soluție de căcat decât deloc. Știu și eu? Prea se face mare caz de argumentul ăsta, precum și de acuzele de what-about-ism. Și nu-i întâmplător: ambele scuză incompetența, ori reaua-voință, ori dubla măsură, ori pur și simplu răutatea sau voința de putere. Sau, de ce nu, chiar toate la un loc.

Și, deși nu mă simt musai obligat să găsesc o soluție alternativă, mai ales că nu-s plătit să o fac, aș putea sugera totuși ca, în loc să mai tragă prin furtișag încă 50 de bani pe ambalaj, să se-ngrijească, spre exemplu:

– de izvoarele de apă minerală (sau măcar cele de pe marginea drumurilor), astfel încât să nu mai fie lăsate-n paragină sau complet dezafectate, dând cumva apă la moară celor care o vând îmbuteliată (și nu-mi spuneți că-i doar o coincidență, că nu cred);
– de mormanele de gunoaie de pe lângă sate și de pe lângă râuri (o dată pe an dacă le-ar strânge, tot ar fi ok) – dacă am putut o mână de oameni să cartăm gunoaie (un MTB ieftinache face minuni) și să le strângem, apăi de ce n-ar putea și ăia plătiți?