După isprăvirea avizierului zisei să exersez un pic lucruri mai mici și, fiindcă tot îmi doream o cutie de scule dedicată micului banc de lucru, am schițat rapid una: profitând de tarversa inferioară pe care aș fi vrut să rezide, cutia ar fi urmat să aibă corpul despărțit în două nacele pe aproximativ două treimi din înălțime (pentru a avea totuși un strop de echilibru). Material aveam berechet, o basculantă de resturi de panouri de pin.

Cutie de scule?

Cheia întregii cutii era executarea plăcilor din capete, căci, în rest, era nevoie doar de bucăți curat dreptunghiulare. Profilul lor, de un U cu picioarele foarte grase și pudic de strânse, cu câte o gaură în partea de sus, pe centru (prin care montez diblul de fag care servește drept toartă), nu era taman greu de executat.

Totuși, dintr-un oarecare spirit didactic am decis că nu vreau să le tai cu șoricelul, ci să-ncerc la daltă, după ce-n prealabil am tăiat marginile conturului ce se cerea decupat și evacuat. Nu că nu mi-a ieșit, atâta doar că nu mi-a ieșit din prima și nu mi-a ieșit tocmai neted (aspect pe care am reușit să-l corectez cât de cât cu o rașpilă foarte interesantă). Prima-ncercare a fost o ratare totală, având măcar virtutea de-a mă-ndruma spre ascuțirea corespunzătoare a două dălți.

Componentele, test de asamblare

Apoi, montajul în sine a cerut puțină prevedere în ceea ce privește modalitatea și ordinea potrivite. Astfel, întâi de toate am asamblat panourile interioare ale nacelelor, folosind șuruburi date prin găuri-buzunar, precum și fundurile acestora. Am astupat buzunarele cu cepi și zencurile normale cu chit, iar restul imperfecțiunilor le-am luat la rindea (concret, unul din funduri a fost cu 0.5mm mai lat decât trebuia).

Ca panourile exterioare am avut o oarecare emoție. Pe acelea le-am tăiat primele că sunt părțile cele mai mari și le-am pus deoparte, împreuna. Ba chiar le-am și marcat. Tot căutând o bucată potrivită pe lungime din care să tai unul din funduri, am dat de cele două panouri, le-am luat de resturi și-am decupat dintr-unul din ele fundul, lăudându-mi perseverența. Evident, a fost necesară sacrificarea unei bucăți neîncepute…

Interiorul asamblat

Întru mascarea tăieturilor făcute cam aiurea cu dalta, corectate așa cum erau, am tăiat bucăți de profil de pin vândut pentru prinderea tapetului și am dat câte un U de jur împrejurul decupajului interior. Fiindcă mi-a plăcut cum dă, fiindcă mai aveam profil rămas și fiindcă nu mai aveam nevoie de el, am pus și pe muchiile scurte din partea de sus.

Acum… finisajul. Cumpărasem din curiozitate un colorant de lemn cu aspect de mahon, altul decât ce-am ajuns să folosesc de obicei, precum și un soi de lac, deși nu-i vândut cu denumirea asta, ambele pe bază de apă. Colorantul, nefiind foarte-nchis, are meteahna că te pune să fii foarte atent cum dai că, dacă te suprapui, iese pătat. Oricum pinul trage foarte diferențiat coloratul și lumea bună recomandă pregătirea suprafeței cu o soluție care să regularizeze situația – un balamuc și nu alta… Am dat, deci, la straturi până s-a-nchis cât de cât acceptabil.

Colorare

Cu lacul a fost mai delicată situația. El are consistența unei flegme mucoase de fumător și-i foarte greu de-ntins nediluat pe o suprafață goală, neajuns agravat chiar de avantajul său cel mai de soi: uscarea rapidă. După primele pensule am șters tot și am dat mai întâi două straturi cu diluție 50%; astfel, s-a creat o suprafață foarte frumoasă, uniformă, pe care următoarele două straturi nediluate s-au așezat, într-adevăr, perfect.

În mod normal, m-aș fi oprit aici, însă mă cam iritau unele zone mai decolorate, pe care lacul le scosese-n prim plan. Cum tocmai luasem două cutii de lazură pentru exterior, tot o nuanță de mahon (mai roșiatică, dar potrivită), am luat la șlefuit ușor lacul deja aplicat și-am mai dat două mâini de lazură.

Picioarele

Imposibil material lazura, incredibil de dens și de vâscos, a trebuit să-nmoi de fiecare dată pensula-n diluant pentru a putea întinde oarecum uniform. O bicisnică durere dorsală, așadar, însă a meritat pe deplin: rezultatul a fost atât de select încât am montat cutiei patru piciorușe de cauciuc și am promovat-o la gradul de mapă pentru manualele de utilizare ale sculelor, precum și ale diverselor cărți și caiete pe care le mai folosesc la lucru.

De curiozitate, deși forma devenise superfluă, am testat să văz de pică bine sub bancul de lucru: n-a intrat, pentru că la măsurătoare luasem reper distanța dintre picioarele laterale, ignorând capetele hexagonale ale unor șuruburi care ieșeau spre interior și micșorau distanța utilă cu 9 mm. Cum eu proiectasem lungimea cu 5mm mai mică decât distanța utilă, faceți și boieri-dumneavoastră calculele.

Prim-plan

–

Aud pisici care se coțăie, probabil două, fiecare cu prințul ei consort, urlă atât de tare – nuntă de pisici îi zice – încât penetrarea lor îmi penetrează și mie timpanul. Dar eu mă bucur pentru ele: cele două mâțe cu siguranță nu vor ajunge feministe; nu azi, oricum. De aceea, dragii mei, este important să hrăniți masculinitatea toxică motănească din cartier.

Din păcate, nu același lucru se poate spune despre Marghioala. Sărmana, trecea printr-un veritabil moment de extaz când năpraznic a lovit-o catastrofa, adică pur și simplu realitatea. Avea trei sute de like-uri pe oră la un post în care-nfiera cu patos, dar și cu logică (atât cât a putut cumpăra de la aprozar), năpasta patriarhatului.

În vârful misivei, precum moțul pe rahat, sta poza dânsei, arătându-se mândră de aspectul propriei ei persoane (care, cu puțină imaginație și multă palincă, putea fi asemuită unei femei). Ce-i drept, după ce-și fotoșopase 30 de kilograme-n minus (și-ntreg părul de pe picioare), avea și de ce.

Ei bine, în timp ce număra like-urile din oră-n oră, se sparse țeava de la WC (care, în baia dânsei făcea un cot) și-ncepuseră a cădea de-acolo tot felul de articole cu care ea se hrănea din revistele de specialitate. La-nceput nici n-a sesizat mirosul, pentru că era obișnuită de la propriile-i gânduri, însă, în curând, aroma lor fu supracrisă și-ncepu, pentru prima oară de când se mutase, să adulmece-n casă o briză de primăvară.

Din păcate pentru Marghioala, însă, în lista ei de contacte, formată exclusiv din femei demne, nu se găsea niciun instalator. Mai curprinzător spus, nu se găsea nicio persoană care să știe ceva, oricât de simplu ori nesemnificativ, de făcut cu mâinile, în afară de-a scrie pe rețele antisociale, într-un aproximativ dialect degenerat al Limbii Române, articole motivaționale și-ntăritoare de stimă de sine.

Trecu rapid în revistă toate cunoștințele și rezultatul fu descurajant. Se gândi apoi un pic, sprinten scoase leptopisețul din husa lui ecologică și postă următoarele, făcându-și selfie cu țeava spartă chiar în momentul în care vecinul de sus își ușurase măruntaiele (text corectat prin bunăvoința redacției):

Mândră că nu subscriu la standardele predefinite de igienă și amenajare interioară, impuse asupra noastră prin aleatorii dictate culturale. Like și comm.

–

Din când în când, mai intru să văd ce mai face unul ori altul și, într-una din aceste peregrinări mânate de vulgară (totuși, omenească) curiozitate, am dat de blogul unuia cu care m-am interesectat la un moment dat, demult, la niște ture de mountain-bike.

Cu multă solemnitate, anunța în două articole epistolar-pilduitoare, că-nchide blogul, că el nu mai scrie, că nu vrea ca oamenii să vază la el locuri noi și frumoase și, fuga-fuguța, să se ducă acolo să le strice. El nu vrea să contribuie la așa ceva, el e demn, cu durere-n suflet închide șandramaua.

Prima scrânteală de care mă pot lega – nu musai din rațiuni de importanță, cât pentru că-i cea mai lesne de-ntrezărit – este faptul evident că, și dac-ar fi avut traficul unui blog ce mănâncă pâine albă vânzolind fără scop rahatul maro al vieții de zi cu zi, tot n-ar fi avut atâta impact cât au oamenii locului atunci când încing o pastorală ad-hoc pe-acolo, sau când vânează ilegal, ori când taie pe șestache – ați înțeles voi.

Mai de substrat și, în același timp, mai grav, e că trebuie să fii bine de tot tăvălit prin păcatul trufiei ca să-ți pui singur lacăt la gură de teama ca vorba ta nu cumva să dăuneze unui loc doar pentru că Tu ai povestit despre el.

Și totuși, ce le scapă e că omul nu pleacă pe Lumea Ailaltă lăsând în urmă lucruri nespuse. Aș încadra aici și nevoia de-a povesti despre ceva frumos, măcar și unei singure persoane care te ascultă onest și interesat, nevoie atât de grozavă încât aduce a datorie genetică.

E drept, locurile sunt cam aceleași, vârful Bășina Caprei e tot ăla și-acum și peste o sută de ani, dar… oameni vin și oameni pleacă și trebuie să povestească cineva cam cum mai stau lucrurile, chiar dacă stau la fel. Ori poate că nu stau, fie că-i vorba numai de variații prin închipuire, ori de-ncărcătură stilistică: câte furtuni n-or fi fost pe Șestină, însă numai una-i a lui Hogaș! Deoarece, nu-i așa, la început a fost cuvântul, iar cuvântul trebuie rostit, căci e creator de lumi.