Prima sorbitură de nes în frigul dimineții îmi procură o ușurare uluitoare. În genere, indiferent dacă-s pe munte au ba, însă cu atât mai mult pe munte. În ordinara cană de aluminiu plină cu licoare neagră este răsplata dezlipirii din sacul de dormit, a scoaterii nasului prin fermoarul pe sfert deschis și-a restului corpului din cort, târându-te ca un șarpe, fără grația lui.

Pe vf Godeanu

Ca o paranteză, este o eroare să ieși din prima, fără pic de discernământ, pentru plămâni e ca și cum ai schimba tutunul, ca să zic așa. Mutarea, așadar, trebuie făcută cu cap, și-n definitiv ce atâta grabă, nu stai tot restul zilei pe-afară? Mă rog, divaghez. Din nou.

Am zis cumva bogda-proste că Ursu a mai zăbovit în câlți, dar am lăsat cortul deschis pe partea mea, de teamă să nu sfârșească asfixiat. Între timp, mai frecai o cană cu otravă și-am mai dat o raită prin jur, mai întâi cu privirea, apoi la picior. Era vânt și canci adăpost, dar îmi făcea bine să-mi întind ciolanele. E curios cum senzația de liniște nu mi se spulbera chiar dacă vântul vuia parcă și din față și din spate.

Înapoi în șa

În jur, ceață, era o dimineață cețoasă, oarecum obișnuită acolo unde ne aflam, ceva mai încolo, adică spre Godeanu, era ceva mai mult decât obișnuită; orișicât, nu ieșea din temeiurile locului. Ba chiar și câțiva nori, fără să care cu dânșii vreo amenințare hidrologică. În schimb, cu toate că era Iulie, gheață la mal, vă jur, prieteni.

Godeanu cu căciulă

Am uitat să spun, Iulie, 5:15 dimineața, eu mă trezisem la 5, ceasul era pus la 6. Asta e chestia cu nopțile pe munte și-n codru: fie sunt absolute, fie nu sunt deloc și-a mea nu prea fusese deloc. Nu știu după ce regulă se-ntâmplă ori așa, ori așa, ciudat e altceva: când mi se-ntâmplă să mă trezesc, ca acum, aproape oră de oră, sunt incredibil de odihnit, uneori mai odihnit decât sunt când dorm săgeată de seara până dimineața.

M-am întors la primus după vreo 10 minute de aiurit, mi-am încălzit ceva mai multă apă, să-mi ajungă și pentru micul dejun, niște cereale din acelea deshidratate, să știți că nu-s chiar rele. Le-am înlocuit de curând cu un amestec din acelea normale și lapte praf și cred că-mi prind ceva mai bine. De gătit nu gătesc nici acasă, dară pe munte, așa că mă descurc cum pot.

Râu-Șes

Micul dejun a dispărut imediat, la fel și nesul. Am băgat nasul prin sacoșa Ursului și-am reparat astfel o nedreptate istorică: secole de-a rândul ursul a mâncat de la oameni, acum, iaca, mâncai eu de la dânsul. Apoi l-am înghiontit prin cort și l-am trezit. Credeam c-o să mă ia-n balon, dar a ieșit fără prea multe garagațe.

Cele trei izvoare din care se formează Râu-Șes

Pe la 6 am plecat, am strâns cortul așa ud, oricum ajungeam acasă până seara. Oare? Trebuia să mă-ntreb și asta, că mai aveam în total 38 de kilometri de făcut. Teoretic, posibil, practic, cine știe, mai ales că oferă o plajă largă pentru neprevăzut. Aveam ca rezervă, în caz că se-ntâmpla ceva nasol, un traseu nemarcat coborând de sub vârful Godeanu, la Sud, de pe unde-ncepe urcușul final și dă spre vechea colonie Balmoș. Mi l-au confirmat mai mulți de-a lungul timpului, mai umblați ca mine, însă nasoale n-au venit, deci a rămas doar cu titlu de „mi-a zis cineva”.

Se cam dusese ceața și se cam adunaseră norii de peste tot și se mutaseră pe arealul dintre vârf și Scărișoara. Le mai împrăștia vântul ca miliția pe ultrași și, la fel ca ultrașii, veneau la loc. Păcat de peisaj, că l-am servit cu lingurița. Evident, au fost momente compensatorii, cum ar fi un timid efect Gloria pe vârful neceremonios marcat, cu tabla onomastică încleștată între doi stâlpi belalii.

Un pic de mare de nori

De pe vârf se coboară inițial spre Nord-Vest-Vest, până unde Banda Roșie se ia de mână cu retoricul traseu de Punct Roșu, întorcând numaidecât pervers ca la Ploiești, spre Est. Cu mințile-ntr-o stare oarecum extatică (deja?) și cu ochii obturați de ceață, am ținut-o tot spre Nord, pe piciorul dintre Gropița și Bonțica. Mi se părea cumva că nu-i bine, că terminasem ocolul prea lesne, atâta doar că parcă eram mânat de streche. Norocul fu că se limpezi brusc și-am văzut că se cobora dincolo de cât prevedea legea și-am corectat la timp.

Lacul Gropița, cred.

Până spre Scărișoara, sectorul acela e pe-o ușoară urcare generală cu iz de coborâre ori în cel mai rău caz un fals plat, cu numeroase zone-n traverseu pe care-am mers mai mult sau mai puțin automat, grijindu-ne mai mult de peisaje, când mai prindeam câte-un culoar prin ceață. Poteca trece când spre partea Sudică a crestei, când spre partea Nordică și mi-e greu să-mi aleg o favorită. Nici nu cred că poți, sincer: e nevoie să fii treaz și prezent să te bucuri de ambele.

Făcurăm un popas mai lung prin Șaua Mâțului. Șaua Mâțului arată fix cum v-ați imagina că arată Șaua Mâțului de unde, spre Nord, se deschide valea Mâțului. E o denumire recursivă însă nu găsesc alte cuvinte mai potrivite, va trebui să mergeți să consultați in-situ imaginea din închipuire cu cea reală. Dacă mă-ntrebați pe mine, sunt șanse reale să fiți foarte aproape de adevăr – e un atribut al persoanelor și locurilor corect numite: nu-ți imaginezi alt chip sau altă alcătuire pentru numele respectiv.

Detaliu de traseu

Cu ocazia acelei opriri am avut proasta inspirație de-a-mi schimba ciorapii. Activitate în sine necesară, pentru că simțeam că sunt pe cale să dau în bătături, a fost compromisă de faptul că am luat de schimb o pereche nepotrivită. Și știam că e nepotrivită, de-aia n-am schimbat-o de dimineață. Privind, retrospectiv, trebuia să mai aștept o țâră.

O mică pauză

Pentru un munte atât de izolat, este foarte intens pășunat. Se și pretează, cu pajiștile sale aproape infinite. Sub Scărișoara, de altfel, am găsit o turmă numeroasă de oi, cu multe alte behăituri ghicindu-se-n ceață. Câinii ne-au lătrat mai mult ritualic – nooo, apăi dacă-i musai, hau! – și apoi ori și-au pierdut interesul, ori au devenit mai… copilăroși. N-a fost singurul loc și singura dată. Anul trecut unul s-a ținut după noi mult în afara teritoriului lui, de-am fost nevoiți să-l gonim pentru-a evita conflicte între… bande rivale.

Platoul în sine, al Scărișoarei adică, era complet acoperit cu ceață, groasă precum ignoranța, ce nu s-a subțiat decât după ce-am început a coborî, ceea ce oricum am făcut imediat, pentru că nici vorbă să putem prinde măcar o idee de lac în atari condiții. Crucea roșie nu fu foarte greu de dibuit, mai ales mulțumită indicatorului. Mai jos, dă-ntr-un drum săpat de gipane sforțoase ce pot ajunge, cred, cu puțin efort, până hăt pe vârful Piatra Scărișoarei, situat în extremitatea Nordică a platoului.

Turma de sub Scărișoara

Drumeagul acela dă-n altul, o veritabilă autostradă ce suie pe piciorul Bulzului, pe unde coboram noi, dinspre valea Iovanului și-aruncă tentacule spre picioarele vecine. Piciorul acesta e tern cu excepția unor formațiuni stâncoase insolite pe care eu le-am asemuit cu niște babe, ce, în ciuda normelor distanțării sociale și, în general, a prevederilor ordonanțelor militare, se strângeau la bulz.

Mai de-aproape

Nu se numesc, totuși, Babele din Bulz, ci Bisericile din Bulz. Denumirea m-a intrigat: rareori toponimele sunt date alăturea și, dacă sunt, de cele mai multe ori nu de oamenii locului. Am găsit pe carpați.org și o explicație.  În loc s-o reformulez, o redau în continuare:

Stânci ruiniforme folosite în vechime ca loc de sacrificii, mai târziu aici se rugau ciobanii la Dumnezeu să le ocrotească turmele de mioare și pe cei de acasă, aici la umbra lor țineau chiar și cununii ori slujbă pentru cei morți care nu erau coborâți la casele lor din satele ungurenești ale Plaiului Cloșani, ci îngropați aici, in munți.

Începutul coborârii

Am mințit pe jumătate, să știți: mai e ceva interesant, un sălaș părăsit cu izvor funcțional, cu siguranță o stână cândva; acum, într-un fel, tot o stână e, o stână mai altfel, ce preface oamenii în dobitoace de rând, cu condiția ca oamenii să aibă la ei suficientă băutură.

Privind înapoi

Scrijeliturile din exterior și din interior zugrăvesc cumva o istorie a chiolhanurilor pastorale și arată că până și bețivii au momente de grație, reușind să se iscălească, cu nume și dată, în locurile cele mai neprielnice. Amintesc cu reverență, pe această cale pe: Emy, Puiu, Lomen (Loman?), Willy G, Pantera (Pantero?), Daniel și, desigur Pula.

Agora, însă, cuprinde multe alte nume, șterse de timp și ploi. Reținem doar că 2020 a fost un an foarte bun și prielnic pentru aceste cercuri ale poeților dispăruți. Dezamăgirea mea este că n-am descoperit printre dânșii niciun Calu’.

Și tot înainte

Probabil sunt eu prea bătrân (cu riscul de-a părea prezumțios, aș zice că nu): când eram mic, la posturile locale de radio curgeau non-stop dedicații de la Calu’ pentru toată, să zicem, Ștorobăneasa. Ascultam cu ciudă, că mă gândeam că a prins, poate printre ultimii, abonamentul Cent, până să mă lămuresc că nu era doar un singur Cal, ci mai mulți. Emancipare de ogradă sau lipsă de inspirație, n-am să știu niciodată.

Bisericile din Bulz

Fiind duminică și sfârșit de amiază, am fost singuri și-am zăbovit mai mult acolo. Înăuntru e complet insalubru, în caz că vă-ntrebați și nici foarte ferit de ploaie nu-i, ești doar un pic mai adăpostit decât prin puterea autosugestiei.

Ne-a așteptat de-acolo o interminabilă coborâre, ce-am mai plâns după Pisicuța mea. Îmi place să cred că și ea după mine, stând așa cu ghidonul într-o rână, pe hol. Amorțit de plictiseală, nici n-am sesizat ce bătături strașnic de pocite-mi răsăriseră-n talpă. Abia ajuns în Valea Iovanului, unde ne-am oprit vreo 15 minute, am simțit cum mă-nțepa peste tot. Am băgat picioarele-n apa rece și mi-am pus la loc ciorapii de dinainte, cu textură mai fină, ceea ce-a făcut situația mai suportabilă.

Sălașul din Bulz

Din intersecția aceea mai pleca odinioară un traseu, direct spre Șaua Mâțului. Indicatorul a rămas, marcajul de pe el a fost obturat. Nu cunosc în ce stare se află, știu doar că o bucată de vreme merge pe un drum forestier, aparent nici prea circulat, nici complet părăsit – cea mai rea stare posibilă.

Mai de-aproape

Până la DN66A fu mai ușor, că valea Iovanului este atât de brutal de frumoasă încât mai că doare. Mă gândeam că prin astfel de afluenți cursul superior al Cernei trăiește, dacă nu fizic, atunci prin spirit. Lacul acela e spectaculos, nimic de zis, dar prea fățiș, a omorât misterele făcându-le de nepătruns.

De la baraj deja nu prea ne mai trăgea ața și-am avut un mare noroc c-o ocazie: doi drumeți, a căror mașină, uitai să zic, o întâlnisem parcată în timp ce coboram pe drumul acela infam de anost, ne-au luat și ne-au lăsat la intrare-n Cerna-Sat, unde lăsasem și noi Nărăvașa.

Coborârea prin pădure

Gazdele noastre din ajun ne-au mirosit de obosiți și ramazangii și ne-au așternut, nelăsând loc de refuz (și neexistând nici măcar intenția de-a schița unul politicos), roșii, brânză, pâine și apă minerală rece. Colegi de tură cum eram, am mâncat cam cum mănâncă motanii mei: stând geană unul la celălalt.

Joncțiunea cu valea Iovanului și varianta dezafectată de traseu

Ghiftuiți și adăpați, ne-am clătit în apa Cernei, ne-am schimbat, ne-am luat rămas bun și-am tulit-o. Metaforic vorbind, că n-ai cum s-o tulești, nu până-ncepi a sui Mazdronea. În Târgu Jiu am zăbovit vreo 2 ore, așteptând să se scurgă traficul de duminică și abia pe la ora 9 seara am dat gaz spre Vâlcea ca și cum am fi fost singurii pe drum, ceea ce și eram.

Și, după tot acest marș în stil Ilie Dobre, s-ar putea să pară la prima vedere că nu ne-am bucurat prea mult de traseu. Dimpotrivă, cu addenda că ne-am bucurat mai repede. Profit de ocazie să menționez că, deși v-am lăsat pe drumul de-ntoarcere, plecând din Târgu Jiu, de fapt, sfârșitul nu-i aici.