În timp ce pe autostradă se turna un nou episod din Azi am condus & Furious, am zis să profit de vremea caldă ce se insinuase la-nceput de Februarie și să fac una din turele de încălzire, cum s-ar zice. Deși… poate e cam nedrept să fie numite așa: desigur, câmpia, mai ales în arealul Bucureștilor, nu are spectaculozitatea abrupturilor montane, însă pe fiecare latură cardinală găsești câte ceva de plăcut, cu condiția să fii mai atent.

Prahova la Malamuc

Dintre toate, de departe variantele cele mai frecventate sunt cele care ies prin Nordul Capitalei, din motive eminamente logistice (pentru că, toate fiind egale, departajarea se face aici): ieșire decentă din București, mai ales pe Șoseaua Andronache, două orașe cu legături feroviare bune aflate-n limita distanței de 100 km (Ploiești, Mizil) și suficient de multe drumuri pentru a varia traseele.

În general aleg Ploieștiul pentru că am mai mult timp în care mă pot încadra și, pentru Ploiești, sunt multiple variante: poți face trasee de până în 80 km și un pic peste 100 km, depinde cum te încadrezi de la Grădiștea: dacă vrei mai scurt, o iei pe lângă Căldărușani, dacă vrei mai lung, o iei prin Fierbinți, descriind o buclă destul de mare.

De data asta alesi varianta mai lungă, adică făcui dreapta la Grădiștea. Până acolo-i cam o cincime din traseu și e și punctul de inflexiune. După o iarnă de lâncezit, dacă nu pierzi cu scor de neprezentare, îi dai mai departe. Și nu-i ca și cum îmi pierduri toată forma, atâta doar că bătea un vânt atât de rece că-n două rânduri mai că era să mă-ntorc.

Pisicuța stă la poză

Picioarele, în mod deosebit, îmi erau sloi. Paisprezece grade, cică. Or fi fost, nu zic, doar că intrate la apă. În plus, deasupra, un plafon de nori mare cât mama tată, proiecta o atmosferă sinistră. Două lucruri m-au ținut, deci, în joc: promisiunea unui crâmpei de soare ce se-ntrezărea la orizont și faptul că eram cronic de neieșit.

Mai tânjeam și după vreo trei locuri ale mele, mici perle, dacă vreți: unul e trecerea peste Prahova dintre Malamuc și Tufani, al doilea este podul peste Ialomița de la coada lacului Dridu și al treilea este un frumos pasaj de pădure, peste Teleajen, dintre Sicrita și Buda.

După cum se poate lesne observa, numele localităților sunt numai unul-și-unul. Cu puțin efort, de treci prin toate, poți pune de-un jurnal de tură tare insolit (si daca nu ma credeti, verificati la cel mai apropiat fact checker din zona voastra, are sa va spuna ca tot ceea ce gavaresc eu aici e adevarat, ca doara nu sunt prim-ministru):

Un mizilic, s-ar zice: furai din merii Petchii, mă cățărai în nuci, ajutai grecii de jos că așa e creștinește, intrai la malamuc, dar doar cât să-i salut, deplânsei soarta sudiților sub toroipanul reichului de 1000 de ani, trecui culmea principală a muntilor Bărăganului prin nord de mi-au mers fulga, de apă nu avusei nevoie că oricum rotile mi-au aruncat-o-n gură pe toată câtă era pe asfalt și-acum luai calul de foc spre satul lui Plicușor.

Coada lacului Dridu

Intrarea-n Fierbinți-Târg e cât se poate de onestă: Dacă ați venit cu gânduri bune, bine ați venit! Ceea ce mi se pare frumos și civilizat, căci totul în viață este-ntrucâtva condiționat. Prin centru, fumăraie de mici și voie bună. Ei n-or fi auzit de directivele comuniste europene întru împlinirea cinci-analului fit for 55?

La Malamuc n-o fost să fie: podul, așa anunța un indicator, era temporar închis. N-am mai coborât să văd exact ce presupune: e barat? e doar slăbit fără a fi barat? Noroc că am câteva poze din anii precedenți și vă pot povesti cu marfa-n mână. Concret, e, dacă nu singurul, printre singurele poduri cu partea carosabilă din lemn, pe structură metalică și piloni, respectiv culee din beton.

Podul pare tare vechi și, în treacăt fie spus, era oricum în vădită stare avansată de degradare. Dacă au încercat cumva să-l repare, atunci se explică de ce o fi cedat de tot. În altă ordine de idei, acolo Prahova face un cot demn de fluviu căzăcesc și are o luncă surprinzător de încă-mpădurită. Mie, personal, îmi reamintește de pitorescul Donul Liniștit al lui Șolohov și m-aștept, de fiecare dată, să iasă de undeva Grigori Melehov din vreun tufiș, cu-a lui Axinia.

Podul peste Prahova

Am ocolit, date fiind împrejurările, pe la Gherghița, unde-am făcut dreapta și-am revenit pe traseu la Drăgănești. Și pe-aci se traversează Prahova (n-ai scăpare, trebuie trecută pe undeva) și-i tot un loc deosebit: lunca-i complet împădurită și, pe dreapta, pe direcția mea, formează un mic ostrov.

Și pasajul acela de peste Teleajen a suferit modificări de niște ani buni: drumul comunal care leagă Sicrita și Buda a fost asfaltat binișor și peste Teleajen au făcut un pod nou. Cel vechi a rămas: unul metalic, mai mult pietonal, pentru cărute și pentru o Dacie 1300 mai goală. Cu niște ani în urmă, să fie nu mai mult de șapte, era pe-acolo un veritabil traseu cross-country.

Pentru amatorii de monumente decrepite, în Râfov încă mai există ruinele unui conac în stil brâncovenesc, vizibil din (și mult retras față de) drumul spre Buchilași. Nu am oprit vreodată acolo, într-o vreme alergam după ruine de genul, acum a ajuns să mi se pară prea deprimant să văd atâta distrugere. Cumva îmi e suficientă degradarea din jur, atât a oamenilor, cât și a locurilor și lucrurilor.

Același pod, mai de-aproape

Apogeul descompunerii – din păcate pe care nu-l pot evita, pentru că-i cea mai bună intrare-n Ploiești pe care am putut-o găsi – este zona din jurul intersecției cu Magistrala Ferată a Moldovei. Peste acea magistrală zace un pod feroviar lăsat de izbeliște, un fel de martor al dezagregării de rit punem-totul-la-pământ-că-i-comunist-și-ineficient-și-aducem-la-loc-comunim-din-ăla-bun-european-dar-fără-să-fim-capabili-să-mai-facem-nimic

Bre, de-ar fi venit cu altceva în loc, aș mai fi zis, așa, în schimb, mi se pare o bătaie de joc față de toți oamenii ăia care-au suferit crâncen. Dracu să-i pieptene, că au reinventat și cotele la cereale pe care le plăteau chiaburii (acum le zice taxe pe carbon: îți iau banii și, dacă nu-ți permiți să-i dai, ți-i iau oricum și-ți dau la loc dintr-un fond social climatic).

Apropiindu-mă de intersecția-n cauză văzui și Transferoviarul pe care voiam să-l prind cum trecea unduitor peste trecerea la nivel. Așa stând lucrurile, după ce am filmat un maiestuos mărfar șchiopăitor-zornăitor în același loc, am tras către Ploiești Vest unde, după ora 16:00, aveam legături mai bune. Prima, un Softrans care, teoretic, avea vagon de biciclete.

CF Ploiești – Slobozia – Țăndărei

Practic, după spusele controlorului, n-avea. Și i-am zis să nu mai scrie-n mersul trenurilor că au dacă n-au. Și mi-a replicat că ce, vreau sa dea jos călătorii ca să pun bicicleta? Și i-am zis că da, că dacă scrie că au loc de bicicletă, fix așa vreau.

Și mi-a răspuns că să merg pe bicicletă la București, că ajung imediat. Și i-am țipat că și-așa e un gras infect, să se suie el pe bicicletă să mai slăbească, merg eu cu trenul și o recuperez la București. Și astfel, dragii mei, am reușit să-mi fac prieteni peste tot.

Apusul de pe tren

Salvarea mea a venit, surprinzător, de la CFR – la un sfert de oră după trenul godacului de pripas exista un personal cu vagon de biciclete și, permiteți-mi să vă spun, pentru încurajarea transportului verde, statul a făcut biletul de bicicletă 25 de lei, iar biletul de persoană 13 lei. Mi se pare normal, dacă ești suficient de chiabur să-ți permiți bicicletă și timp să arzi o zi până la Ploiești, ai și bani să dai pe biletul de bicicletă aproape dublu față de cel de persoane.