În loc de introducere, aș vrea să trasez, drept teză de lucru dacă vreți că, pentru a avea vreo noimă, o idee trebuie să aibă măcar o umbră de umbră de sens, de utilitate. Adică trebuie să sărvească, întrucâtva, material sau spiritual, omul și societatea, ambele în același timp. Dar sensul, utilitatea și capacitatea de a servi sunt în același timp și călcâiul lui Ahile, căci reprezintă niște bune pârghii de exploatare și deturnare de către părți interesate și nu neapărat foarte abile.

Vechituri

Privit prin acest hublou, patriotismul, ca idee ce reprezintă nu doar atașamentul (și o afecțiune care să-l cimenteze) față de țara ta, dar și ale acorda prioritat alor tăi în fața altora (care totuși nu ar trebui să meargă până la a te lăsa păcălit de câte un jnapan doar pentru că-i de-ai tăi), este un mecanism util: ca o familie, doar că mai mare, îți dă un loc, acel loc de care orice om are nevoie atunci când nu mai are unde se duce.

Bun, acum să trecem la jelania mea de căpătâi: este un atribut al anumitor categorii de români ca, după ce-au avut apă curgătoare din perete suficient de mult, să se fasolească până într-acolo încât să uite că sunt, de fapt, tot romani. Surprinzător este că vezi și către cei umblați și chiar școliți p’afară, care se presupune c-ar fi trebuit să rețină câte ceva. Dacă i-ai lua la puricat, cel mai probabil ai constata că s-au dus boi și s-au întors vaci, cam ca tânărul care nu și-a adus aminte denumirea greblei până când nu l-a lovit în nas.

Cred că au impresia că o oarecare realizare îi zvârle atât de sus pe scara socială încât simpla indicație a originii lor reprezintă o jignire. Alături de cei care deturnează simbolurile apartenenței la o comunitate în varii scopuri (cum ar fi pârghii de putere), sunt, uman vorbind, pe aceeași treaptă cu spuma aceea albă care se strânge în colțul gurii când faci efort și ți-e vag sete.

Ei bine, această categorie de indivizi și-a facut o profesiune de credință din a probozi pe cei care sunt manifești în trăirile lor naționaliste sau patriotice. Poate că nu sunt suficient de savante pentru ei (însă ideea de bază e cea a unui sentiment primordial, care să coaguleze o societate și pe verticală, și pe orizontală, nu doar pe cei care au suficiente doctorate) sau poate problema este pur și simplu că sunt…

Bunăoară, a fost o rumoare – tipică celor care și-au vândut sufletul pentru o sută de mărci și-o pereche de Levi’s – demnă de sfârșitul lumii atunci când unii s-au simțit contrariați că steagul României nu mai era prezent pe buletin. Mișcarea aceasta în sine, venind dinspre stat, care ar trebui să apere simbolurile și mitologia națională – nu să le submineze, nu meschin să le exploateze – mi s-a părut jignitoare și rămâne jignitoare chiar și cu rectificare.

Din acest motiv, eu cred că acei oameni au avut dreptate să se simtă contrariați și cred că mucegaiurile morale care-și renegă originile să nu uite că una din cele mai progresiste țări din Europa, Franța, e și cea mai unită în jurul identității sale naționale până-n punctul în care pot fi considerați de-a dreptul libidinoși.

Să amintim și de alte țări catre care jupânii noștri educați se uită și pe care pedant le dau drept exemplu: Marea Britanie (God save the queen) sau Statele Unite (God bless America). Pentru toate astea trei globalismul e doar o strategie politică și de afaceri și are sens doar dacă se află-n avangarda care profită de pe urma lui. Altfel, dacă le-ar fi profitabil, și-ar băga pula și-ar stinge lumina pentru tot restul lumii.

Deci poate că, până la urmă, e sentimentul de-a te asocia cu ceva măreț să ieși în lume fără să fii nevoit ca, la-ntrebarea: ești român? să fii nevoit să transpiri, să te ia cu gaze dospite-n stomac parcă de la-nceputul lumii, să te uiți speriat ca prins cu mâța-n sac și să dezminți ca pe maidan, deși alt om născut pe pământ n-a mai învățat atâtea lucruri câte-ai învățat tu: care bă, cu urâții ăia, du-te bă, dreacu de-aici!

Sesizați, nu, faptul că repertoriul lor se rezumă la a-i face proști și retrograzi pe membrii contrapartidei. Și cam atât. Cu toată știința învățată, cu toate cărțile citite (dar, oh, câte pagini albe?), nu sunt capabili nici măcar de-o jignire mai acătării: marinarii de secol XIX și țiganii cu care jucam fotbal pe maidan puteau să-i învețe două trei lucruri: sudălmi savant compuse, dozate și stratificate, atacând nu atât prin cuvinte, cât prin idee.

Revenind la steag: e ceva important, e o idee, în jurul căreia se formează o țară, dincolo de concurența individuală din viața de zi cu zi. E bine ca această idee să fie la îndemană, în buzunar – un ideal la purtator. E cam ca numele de familie, ca blazonul familiilor mari, ca albumele, scrisorile și documentele date din generații – trebuie să te impulsioneze ceva pentru a putea face față greutăților și tragediilor vietii, mai cu seamă celor provocate de imbecilii trecuți prin învățământul superior.

Astea sunt concepte grele, iar mitologia din jurul identităților naționale (și mitologia în general) sunt niște lucruri prea rafinate prin repetate sintezele istorice ca să-și permita să spună vreun pulifrici cu mintea văduvită de idei ca mitologia este o rătăcire. Mitologia este, de fapt, exact contrariul: un antidot pentru rătăcire, prin aceea că cimentează simbolic experiente concrete repetate-n timp.

Să zici că tu ești un cetățean global. așadar, e ca și cum ai zice că ești al nimănui. Străinii ăia buni și civilizați, ghiftuiți cu valori europene (așa cum familiile nobile au ajuns nobile după ce au împilat și jefuit, și popoarele-model au ajuns model după ce-au futut pe viață civilizații întregi), care vin și dau pe cioc sălbaticilor nobili din Estul Europei cu tot felul de predici pe care ei nu le-ascultă, sigur nu or să îmbrațișeze mai degrabă pe unul care și-i renegă pe ai săi.

De ce ar face-o? Doar ca să fie la rândul lor renegați și ponegriți? Nu, cine grohăie progresismul ăsta căptușit cu praf nu face un serviciu omenirii, ci se pune într-o poziție în care devine indezirabil pentru toți. E ca bețivul care lasă banii la cârciumă și proprii copii flămânzi acasă, ba încă-i mai și bate că fac gât de foame.

Desigur că dragostea nu se face cu de-a sila și desigur că tentația e mare să le punem piciorul în gură așa cum procedează la rândul lor, sub diverse motive absolut întemeiate, dar măcar piedică tot face să le pui, poate se-mpiedică și se dau becicap cu basorelieful lui Decebal de la Mraconia, ocazie cu care poate și-ar aduce aminte de muntele Rushmore.

Apropo de sculptura lui Drăgan… e un bun simbol în spatele căruia ne putem aduna cu toții. N-om fi fost noi ne-am de cuceritori, om mai fi trădat noi pe unii ori pe alții de la Decebal înainte și-napoi, dar nici măreția adulată a Vestului nu s-a-ntemeiat pe jocul cu cărțile pe față și muncă onestă, ci pe arta de-a juca la două nunți, a ucide pe mirele de la una și-a fura nevasta și darurile, a o vinde sclavă, a da foc cortului, apoi cu banii a cumpăra nevasta de la a doua nuntă și-a trimite mirele la ocnă. Să amintesc ce s-a-ntâmplat la nunta din 45?

Așa că poate lipsa asta de măreție nu-i tocmai rea și poate că putem totuși să ne luăm ce-i al nostru fără să furăm nimic de la ceilalți. Și poate că asta voia să spun Eminescu prin gura lui Mircea cel Bătrân: eu îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul. Asta și cred că am putea desprinde în general ideea că ar trebui să și fii capabil să folosești pământul pe care te-ai născut și, dacă ai fi, poate-ar fi și el chiar binecuvântat.