La cel de-al doilea corp mi-a făcut cea mai mare plăcere să lucrez. Poate și pentru că eram deja încălzit, poate și pentru că am prins mai toate apusurile de Iunie acolo și multe nopți de vară cu cer spuzind de stele, poate și pentru că a fost, în definitiv, ațâțătoare ca un fel de rebus foarte bine compus, pe care-l rezolvi pe sub bancă în timpul lecției de filozofie.
Regele peste domeniu
Fiind corpul din mijloc și, deci cel mai la-ndemână, se impunea să fie și cel mai versatil. În același timp, tot poziționarea însemna că va avea deopotrivă doar o treime din podea, precum și două treimi din tavan, pentru a se-mbina cu vecinii săi de jos, respectiv de sus, aspect complet banal în sine, însă pentru mine-ngrijorător, deoarece sunt (eu pentru mine) notoriu în a executa lucruri de acest gen de-a-ndoaselea în practic 80% din cazuri în care executatul de-a-ndoaselea este posibil. Este suficient să-mi distragă ceva atenția preț de-o nanosecundă și se creează premisele unui rateu de proporții biblice.
Pocket holes
Pe scurt și-n termeni practici, flexibilitatea de care vorbeam însemna că trebuia să ofere toate formele de stocare posibile (deloc ridicol de cerut, având în vedere dimensiunile):
– spații deschise generoase (în limitele obiectelor comune de dimensiuni medii);
– spații deschise înguste (în mare pentru obiecte mici, gen borcănele și alte asemenea);
– spații închise pentru depozitare tip „bagă-le acolo că vedem mai încolo ce facem cu ele”;
– un sertar.
Asamblare
Configurația finală este cea pe care am schițat-o-n prima parte, acum o să trec doar un pic peste motivații și o s-aduc un braț de clarificări (clarificările sunt bune, odată uscate ard lung și țin vatra caldă peste noapte):
– polițele coloanei din dreapta nu acoperă decât aproximativ o treime din adâncime (ultima treime, de mai era nevoie să menționez), fiindcă mi s-a părut prea de tot să ocupe întreaga adâncime, dar și deoarece, ocazional, mai sunt lucruri înalt-înguste care trebuie depozitate undeva;
– spațiul deschis din stânga era dedicat în mare conservăraiei curente și, ca atare, a fost dimensionat măsurând borcanele de dimensiuni medii;
– am oscilat o vreme între a face sertarul și a nu-l face și, dacă am ales până la urmă să-l includ, a fost pentru că-i genul de accesoriu care, în cazul unui corp de mobilier atât de adânc, te-ajută enorm neforțându-te să scotocești în toată profunzimea și poți trage totul spre tine și ochi mai lesne ce-ai nevoie.
Începe să iasă…
După stabilirea-mpărțirii au apărut câteva probleme (‘au poate eram eu sub stăpânirea forte a unei false impresii?), din fericire lesne de lămurit:
– partea de jos fiind nu doar în întregime deschisă, ci și două treimi fără fund, colțurile față-jos ale celor trei panouri verticale ar fi rămas slobode, constituindu-se-ntr-un punct fragil (spre exemplu, în timpul transportului ori montajului) și, pentru a o drege cât de cât, am tăiat doi distanțieri dintr-o șipcă de pin, i-am teșit din față și din spate și i-am montat între cele două sectoare;
– același observație-n partea din spate-sus, cu beleaua adăugată c-ar fi lăsat să se vadă muchia placajului de spate; rezolvarea a fost aproape identică: tot o șipcă de pin, așezată „pe cant” și teșită-n partea de jos.
Structura de bază
Pentru a simplifica un pic lucrurile, n-am mai decupat profilul de conectare din panourile laterale, ci am conectat direct fundul, respectiv plafonul. În primul rând, oricum sunt în lateral și nu se văd și, în al doilea rând, mi-a venit ideea de-a masca joncțiunile cu același profil aplicat pe uși: lățimea acestuia este fix cât trebuie pentru a o masca + un pic de spațiu dedesubt + un pic de spațiu deasupra. Teșit în față pentru a se pierde în gabaritul fronturilor, a rezultat o improvizație suficient de elegantă.
–
Am început montajul prin conectarea panoului din stânga și-a celui interior prin polița care desparte dulapul închis de caseta sertarului. Nu mai țin minte exact de ce-am ales să folosesc șuruburi prin găuri-buzunar (pocket-holes, adică), cred că și prin prisma existenței acelei coloane deschise din dreapta. Dacă ai mai multe asemenea găuri de forat e bine s-o faci cu alt aparat decât modelul 320 (sau similare de la alți producători); în timp am ajuns la modelul 720 și, dacă nu cumva e vreo situație punctuală-n care nu-i potrivit, nu mă-ndrept spre altceva.
Joncțiunea dintre corpuri
Pe lângă portul de aspirare a rumegușului, durează o veșnicie să dai găurile chiar și pentru o singură poliță asemănătoare celei în discuție. E bun de avut la-ndemână și acoperă situații în care modelul 720 ori face treabă greoaie, ori deloc, dar nu-i făcut pentru lucrări de anvergură:
– în primul rând, simpla repetare a pașilor necesari – reglare, fixare, verificare, forare, aspirare – îți scoate peri albi;
– în al doilea rând, nu prea știe să joace Tigăiță cu mălai, cum te pun așa să stai: deviază din poziție (poate mai ușor decât te-ai aștepta uneori) și când e bine prins;
– în al treilea rând, intri cu bormașina din lateral și nu pe sus, ceea ce nu-i taman o poziție de precizie: mâna are tendința de-a se ridica ori mișca-n lateral mișcând probabil și-ansamblul cu această ocazie;
– în al patrulea rând și s-ar putea să fie o observație subiectivă (și cauzată de propria mea neîndemânare), dar mi se pare că ies găuri mai puțin curate, mai ales când intri perpendicular pe fibră.
Găuri buzunar aduse la nivel și rectificate
Indiferent de cum se fac găurile astea și cu ce aparat, un lucru e constant: dacă locul este expus, e musai să arate bine, deci se cer cumva mascate ori astupate. Diblurile acelea pre-tăiate sunt foarte bune, se lipesc cu adeziv standard pentru lemn, fapt ce reclamă câteva observații:
– sunt ușor supradimensionate (le vând compatibile cu o plajă de adâncimi) și pentru grosimea de 18 mm rămân câțiva milimetri afară, de care poți scăpa ori tăindu-i cu un fierăstrău mai special, ori cu șlefuitorul (iar dacă le retezi cu fierăstrăul e oricum nevoie să șlefuiești locul rămas), deci ai nevoie de spațiu…
– deci, evident, până nu tocmești locul cum trebuie nu poți continua cu montajul, deci, în sfârșit, e critică planificarea pentru a nu avea timpi morți, mai ales când lucrezi maxim două, hai trei ore pe zi;
– fierăstrăul acela are lama flexibilă și nu-i nevoie de multă pricepere pentru a mușca din fața lemnului, din care cauză merg mai mereu pe varianta șlefuirii;
– când ai îmbinare pe interior și practic o față perpendiculară pe cea cu șurburile, șlefuitorul orbital are, de nu-l ții din scurt, toată amabilitatea de-a mușca din acea față și-a strica lucrarea într-o măsură mai mare sau mai mică (mult mai fin și civilizat merge treaba cu un șlefuitor-delta).
Perspective
Încheind devierea de mai sus – de altfel, necesară – să trecem la coloana din dreapta. Mai precis, la polițe, pentru care n-aveam loc să prind decât una din laturi cu sistemul bazat pe găuri-buzunar – cea din stânga (altfel, n-aș fi putut șlefui fără să fac măcel prin interior). Astfel c-am prins polițele de panoul din dreapta prin șuruburi normale.
Ca o notă de subsol, am fost plăcut surprins cât de bine arătau acele două mici polițe – eu eram resemnat cu faptul că-i un compromis acceptabil fără să am mari așteptări estetice, doar ca să constat că au împrumutat un aer deosebit întregului corp. Practic, dintre toate cele trei corpuri, acesta-i de departe preferatul meu.
Apus
–
Să nu uităm nici de rubrica pe sufletul tuturor: Gherla Zilei. Sau un indiciu subtil că, atunci când simți că-i bine să te-oprești din lucru și să-nchizi șandramaua până a doua zi, e bine să dai crezare acelei voci din interior (la fel cum e bine să nu-i porți sâmbetele când o ignori și-ți spune bine, jupâne, cum vrei tu, eu ies la un cico, ciau).
Sorocul meu a picat după ultimul gălămoz de chit aplicat peste zencurile șuruburilor, înainte de-a tăia și asambla sertarul: nu doar că m-am zgârcit și-am ales niște resturi ca materie primă, dar nici n-am observat că acele resturi erau curbate și cu fibrele orientate transversal, nu longitudinal (ceea ce, din experiența – limitată – de până acum, produce rezultate mai modeste).
Cu spatele montat
Am obținut un ceva la fel de plăcut precum un veritabil os de pește-nțepenit în gât: un cadru de sertar care sfida geometria elementară împrumutând forma unui paralelogram cu unghiuri vag drepte. Cum nu vii tu Escher doamne…
De-atunci am devenit de două ori mai atent la cum orientez bucățile de lemn și mi-am luat și patru menghine mai bătrânești, capabile să țină joncțiunile cât mai aproape de poziția dorită. Dacă există o parte luminoasă (mă rog, mai puțin întunecată) aici, este că am remarcat înainte să se usuce adezivul și înainte să astup șuruburile, reușind astfel să reduc pierderile doar la pierderi de timp.
Spoilers
–
Legat de fronturi, am păstrat cele două elemente împământenite de la primul corp, menite a sparge solemnitatea de epitrop la liturghie: profilul aplicat și, pentru singura ușă, gura de aerisire, cu atât mai de efect în cazul corpului de față, care altminteri ar fi rămas cu un contrast supărător între spațiile-nchise și cele deschise.
Spre final, și-a făcut apariția și s-a pripășit pe-acolo și un Bosch GTS 254. Fire hârbară, acum nu mai este, a plecat sub alte stăpâniri, lăsând în urmă o impresie foarte plăcută. În mare, cred că-i o opțiune excelentă la banii ăștia (pe-atunci era cu două sute de lei mai ieftin), mai ales că produse de trei ori mai scumpe au gardul de ghidaj cu un singur punct de prindere. Fără să intru momentan în detalii, elementele de bază (rigla, capacitatea, gardul și elementele de protecție) sunt oneste și bine făcute.