Se zice că Marco Polo ar fi fost numit Il Milione pe baza unui oarecare beteșug sufletesc care-l împingea către exagerări. Există și alte opinii mult mai prozaice, însă clar nu-i plăcea să lase vulpea bearcă, asta pot să v-o spun. Dacă-i citești cartea omonimă – Milionul. Cartea minunatelor călătorii ale lui Marco Polo – îți poți face o părere suficient de clară, măcar și după-nclinația de-a vorbi despre sine la persoana a III-a.

Foto: Ediția1958, Editura științifică, București

Există tot felul de îndoieli care planează asupra ei, și pe bună dreptate: are un aer și un stil de basm și, deopotrivă, de ghid turistic și almanah negustoresc, din care cauză, pe alocuri, e o lectură greoaie, dar nu grea. În plus, numai adnotările editorului au aproape patruzeci de pagini, stabilind corespondențe între reperele geografice din lucrare și cele actuale (iar punerea lor pe o hartă modernă fragmentează și mai mult lectura), dar și lămurind confuzii făcute de autor și dând în vileag exagerările flagrante.

Dacă dai toate astea la o parte rămâi cu o serie de obiceiuri de curte și, cel mai siropos și palpitant (uneori și-nduioșător), ale oamenilor de rând. Pe descrierile peisajelor nu se insistă decât în măsura în care ori erau deosebit de frumoase (ceea ce conta mai puțin), ori puneau probleme logistice (ceea ce era mai important – bunăoară, dacă riști să-ți moară calul de sete sau de diaree).

Și, dacă-ți temperezi pornirile ideologice, ceea ce-i recomandabil, având în vedere că-i totuși un text din secolul al XIII-lea cu aer de notă informativă și doar pe-alocuri avansator de judecăți de valoare, acele obiceiuri ale oamenilor de rând, însă, merită pe de-a-ntregul du-te-vino-ul de la text la adnotări și retur și chiar s-ar putea spune că oferă o sumedenie de extras și rumegat. Ca să nu vorbesc pe burta goală, iată și câteva exemple. Or părea trase de păr, or sta sub semnul îndoielii laolaltă cu toată cartea, însă fără foc nu iese fum…

La tătari – Nunți între copiii morți

Dacă unui om i-a murit un fiu, în momentul în care ar fi împlinit vârsta căsătoriei, caută un alt om care-a pierdut la rândul lui o fiică ce-ar fi împinit o vârstă apropiată cu cea pe care-ar fi-mplinit-o fiul lui și se-ncumetresc dând-o băiatului pe fată. Un element central al ritualului este o scrisoare pe care-o compun (nu se descrie conținutul său, dar am să bănuiesc că parafează starea de fapt), apoi o ard și când fumul se risipește ei consideră că scrisoarea a ajuns pe lumea cealaltă unde s-au dus și copiii lor, devenind astfel bărbat și nevastă.

Evident, se ține și-o nuntă-n toată legea pentru a bucura cele două suflete pierdute și, la urmă, le fac și-un rost: desenează pe hârtie păsări, cai, hamuri și altele asemenea utile-ntr-o gospodărie (după standardele lor) și apoi ard acele hârtii pentru-a ajunge astfel și pe-acestea la miri. Apoi se socotesc rude și prieteni, ca și cum copiii încă ar trăi.

Obiceiul se mai practică și-n India zilelor noastre și, fără a mă pricepe defel la-nclinațiile spirituale ale popoarelor, pot trage o oarecare paralelă cu ce am citit într-un studiu (?) asupra naturii trăirilor parapsihologice; anume, în linii mari (încercați să nu dați ochii peste cap – mai aveți nevoie de ei), că promisiuni neținute sau alte neîmpliniri pot priva sufletul omului de așa-zisa liniște de după moarte.

O bună parte din apariții de fantome sau spirite relatate de oameni și-ar avea drept substrat psihologic astfel de cauze. Zgârcenia este una din privațiunile sufletului, care-mpiedică omul să ducă o viață plină, mai cu seamă este și iubirea neîmplinită ori prietenia trădată. Și, de vă extindeți atenția și peste studiul menționat, veți constata-n mitologia românească unele motive asemănătoare.

Prin Tebet – Rodaj matrimonial

În primul rând, trebuie menționat că prin Tebet, Marco Polo înțelegea doar partea de Sud-Est a Podișului Tibet, nu întregul podiș. În al doilea rând, dacă-mi permiteți, obiceiul pe care-l menționează pune-n evidență faptul că bărbații din toate epocile și din toate locurile au câteva cazne de căpătăi și una din ele este: să-și ia soție care s-aducă Liniște Inimii ori una ce dă Bucurie Dânsei? Ar fi ideal să le ai pe amândouă, dar, departe de-a fi imposibil, e foarte greu.

Acestea fiind spuse, treaba stătea așa: prin locurile acelea bărbații nu luau fete mari drept neveste pentru că, gândeau ei, nu sunt bune de nimic dacă nu sunt inițiate-n Cele Sfinte și Trebuincioase și, de preferat, cu mai mulți bărbați. Aici cred că este și un element de vanitate, nu doar o evaluare obiectivă a experienței, dar mă rog.

Așadar, babele (nu se zice anume mamele, deci ori e o scăpare, ori obiceiul este supervizat de niște femei cu experiență care joacă rol de codoașe) ies la drum cu fetele și le duc prin hanurile ori corturile-n care se cazau negustorii care tranzitau ținutul. După ce omul a petrecut noapta cu o fată se cade să-i dea o piatră scumpă sau alt semn de valoare care să poată sta drept dovadă c-a fost și cu alții înainte și că a fost prețuită.

Și fetele care au mai multe astfel de bunuri de preț se mărită mai repede și mai bine, pentru că a fost plăcută de mai mulți. Și autorul avansează și-un număr minim de pietre scumpe necesar pentru a fi considerată bună de măritat, iar acel număr este de douăzeci. Desigur, prea rotund pentru a fi luat în seamă, însă, după cum menționam și la-nceput: fără foc nu iese fum.

Țara Gaindu – Mici curtoazii

Se mai referă la ea și cu numele de Caindu. Pe vremea aceea ținea de Marele Han. Acum cred că-i corespunde arealul orașului Chengdu, capitala provinciei Sichuan din China. Ei bine, pe vremuri cică nu doar că nu cădea rușine asupra soției sau altor femei din casă dacă se-ntrețineau cu un străin, ba chiar bărbatul socotea că-i o mare cinste și că zeitățile-i cadoriseau cu bunuri lumești drept răsplată.

Ca atare, sunt darnici cu vizitatorii lor, după cum urmează: dacă au oaspete, pleacă din casă și lasă vorbă femeilor să-l dezmierde-n pat ca și cum ar fi stăpânul casei. Ba chiar pleacă din casă preț de câteva zile, existând o-nțelegere pentru a-i da de veste dacă se poate întoarce au ba: de-i oaspetele încă acasă, pune pălăria-n geam, iar stăpânul nu deranjează. Și așa, citez, se face în toată țara.

Întrucâtva, datina (?!) seamănă cu relațiile deschise care se practică și azi sub semnul unei oarecare promiscuități. La un moment dat țin minte că stăteam de vorbă cu cineva care-mi spunea că-ntreține o atare relație și, citez: iubita mea este acum la hotel cu altcineva și eu n-am nicio problemă cu asta. Mai încolo i-a pus și lui cineva capac, inel pe deget și-un nume de familie-n plus.

Îmi pare rău că sunt povestite atât de sumar și sec, pentru că eram curios și de resorturile care au creat (și compensat mental și sufletește) asemenea obiceiuri care presupun o foarte mare libertate de alcov.