Am citit demult în lucrarea unui reputat om de știință, acoperit de glorie și de cei laurii celor mai rarefiate culmi academice, despre relieful extrem de interesant din zona Bărăganului: niște munți cu altitudini impresionante, întinzându-se între Estul Bucureștiului (aliniamentul Buzău-Oltenița), la Vest și Dunăre, la Est.
Prof. Dr. Supra-Dr. Acad. Triplu Honoris Clauza Aristian Marghiolea-Căzăceanu, în lucrarea sa de căpătâi – Bărăganul Bine Temperat – expune structura complexă a acestor munți de-facto necunoscuți în afara lumii bune (academice, adică) și, pe baza lucrării domniei sale am putut schița un traseu care să umple una din frumoasele zile pe care sfârșitul de Februarie ni le-a prezentat pe-o tipsie aurită cu raze de soare de Mai.
Gurile rele ar zice că asemenea lucrări sunt, în general, rodul unei experiențe pur livrești, că autorii lor n-au respirat vreodată alt aer și nu au explorat alte forme de relief decât cele ale birourilor și secretarelor lor, că au scris nu doar despre elemente pe care nu le-au văzut, ci și despre elemente care nici măcar nu există, prin virtutea (sau lipsa, mai degrabă) unui întreg lanț al slăbiciunilor academice…
Eu zic să nu plecați urechea la aceste șoapte izvorâte din porniri din cele mai demonice, rostite cu isterică exaltare și să citiți, în schimb, în continuare, o explorare care dovedește, vale cu vale, cheie cu cheie, muchie cu muchie, vârf cu vârf, lac cu lac, potecă cu potecă, cel puțin unul din traseele de traversare ale practic invizibililor… Munți ai Bărăganului.
Veritabile vedete ale orogenezei Paștelecailine, își întind timid câteva degete rășchirate spre valea Dâmboviței, pierzându-se-n dreptul comunei Plătărești. Încadrarea pe care o alesesem eu a fost prin Gălbinași – Sohatu, traversând mai întâi Muchia Rasei și coborând în valea cu același nume. Râul Rasa formează o frumoasă-nșiruire de bălți până la vărsarea-n Argeș, aproape de Șoldanu.
Cea mai bună ieșire din București, așadar, era chiar pe cheiul Dâmboviței și apoi dreapta, la Glina, pe centură, chiar în dreptul fostului viitor port de Est al Bucureștilor. Mai departe, stânga spre Bălăceanca, de unde m-am putut bucura în sfârșit de plimbare, izbăvit de traficul fudul de week-end. Nu știu dacă toți mergeau în vilegiatură-n stilatul stabiliment din Bălăceanca, dar știu că multora le-ar fi priit.
Nu mai fusesem demult prin acele părți, de unde și surpriza mea de-a găsi o sumedenie de drumuri asfaltate, inclusiv legătura dintre Poșta și Fundeni. Desigur, probabil dintr-o prea omenească melancolie, podul reumatic de peste Dâmbovița, precum și gunoaiele care decorează cu gust albia parțial sistematizată au fost conservate cu grijă.
Trecând astfel apa și frumoasa cale ferată a Olteniței, am mers umăr la umăr cu ambele până-n Gălbinași. Peste umărul meu stâng, se-nfiripau contururile lascive ale muchiei de care vă povestii. Departe, spre est, acoperit c-o șăpcălie de ceață, se ghicea oarecum Vârful Argovei, care stă planton peste cea mai mare zonă depresionară intramontană de la noi – Valea Mostiștei.
O urcare scurtă și-o coborâre rapidă m-au lăsat expeditiv în valea Rasei, pe care, în acel sector, a fost amenajată o baltă de pescuit. În acel moment, era mai multă apă-n partea de Nord șoselei (și nici acolo prea mult), decât în Sud. De fapt, spre Sud era complet secată, proaspăt nivelată cu buldozerul sau ceva de genul.
Oprii să halesc un sandviș din pachetul pregătit de nevastă-mea de cu seară, sorbii niște apă minerală și lăsai soarele să mă mângâie pret de vreo zece minute, sprijinit fragil de-un semn de circulație. Peste drum, un plop își ridica mâinile spre cer a revoltă amestecată cu resemnare, numai el știe de ce. Mai departe de el, încă unul, la fel.
Am ridicat și eu mâinile, în semn că nu-nțeleg ce vor să spună. Am mai ridicat și din umeri, tot a vreun soi de resmenare: domnul Căzăceanu vorbește de niște chei spectaculoase: dacă n-ar fi presupus un considerabil ocol, m-aș fi abătut, așa, rămâne datorie pentru altădată. Caietu-i lung și vremea limitată, oricum nu le poți vedea pe toate, dar e bine s-ai tot timpul ceva de văzut.
De-aci se cheamă că-ncepe sectorul cel mai trepidant al Bărăganului, flăcău care, în nume, îmi aduce aminte de inimosul și impulsivul Buranîi Edighei. Pare-se, numele ar veni de la buragan, un soi de vifor sau crivăț pe limbile unite (de voie sau de nevoie) cândva sub Marele Han. Cum întinsele și largile sale culoare intramontane lasă loc de trecere fără vamă, e de-nțeles de ce i-ar fi preluat – fără rest – numele.
Din Sohatu se desfășoară o zonă de microstepă care se lărgește spre Sud, pe măsură ce se-apropie de Dunăre. E binevenită, deoarece trecătoarea Solacolului, urcând până aproape de 3200 de metri, intuiam că-mi va pune probleme: dacă stimabilului i-a fost greu s-o descrie, cu siguranță ar fi și mai greu de străbătut, așa gândeam eu.
M-am aliniat cu un canal de irigație care cred că trage atât dinspre Rasa, cât și dinspre Mostiștea și, urmând drumul de pământ adiacent, am ieșit în șoseaua care suie Solacolu. Canalul de irigație pare dezafectat, doar caprele, oile și ploile par să-și mai lase udul acolo, iar din stațiile de pompare au mai rămas doar bucăți. E și normal să fie așa, ce atâta bătaie de cap? E mai lesne de importat, oricum erau ineficiente, ce atâta agricultură locală?
În fața mea, Muchia Săruleștilor, o muchie retezată ca de-o sabie bine ascuțită, pare că n-are vârfuri deloc. Măsurători atente au găsit câteva diferențe de altitudine și, în cel mai înalt punct, a fost notat vârful omonim. Acea muchie, practic interfluviul dintre Valea Manciului și Valea Mostiștei, era ultimul hop înainte de Săndulița, de unde aș fi avut doar un fals-plat ușor în coborâre spre Sărulești-Gară.
Cu o structură geologică cel puțin insolită, Muchia Săruleștilor îndeamnă la opriri dese. Spre sud, cum vii dinspre Solacolu adică, predomină calcarele, similare cu cele Dobrogene. Acestea dispar, pe măsură ce lași în urmă – și pradă disperării – curba de nivel de a primei mii de metri, fiind înlocuite de-un substrat predominant cristalin. Găsii și câțiva bolovani nehotărâți: un strat cristalin, un strat de calcar, un strat cristalin, un strat de calcare.
Și-ai crede că asta ar fi cea mai mai mare surpriză; totuși, nu-i: cum treci muchia, te-ntâmpină o plajă de porfire care mai de care mai colorate. Roșii, verzi, albastre, toate culorile curcubeului se-nșirau deoparte și de alta a drumului lucind însoare. Și-mi pare rău să menționez, cu toată munca asidură depusă-n lucrarea sa, respectabilul profesor n-a menționat nimic despre câmpul de porfire pe care l-am traversat. Și-i mare păcat, căci sunt curios cum ar fi putut ajunge acolo, într-o zonă fără activitate vulcanică directă.
Mai aveam trei sandvișuri. Urcarea nu mai avea niciun metru din cei 3124 cât boxează Pasul Solacolu. Am oprit să mănânc două, ultimul lăsându-l pentru gară: din experiență, chiar dacă nu ți-e foame la final, lipsa unei gustări îți roade stomacul doar pentru că-ți lipsește. Am mai sorbâcâit niște apă minerală și câteva raze de soare: acuși sunt foarte plăcute și blânde și anemice, poți să-nghiți oricâte, prin toți porii, fără să ți se-aplece.
După două ore de urcare susținută, uscându-mă cât de cât de sudoarea de sudor de care mă umplusem, m-am dat la vale cu patimă și sete. Drumul nu-i asfaltat pe-acolo, hurducăie groaznic și vântu-l bătea, din nefericire, din spate, aducându-mi sub nări și pleoape, praful ridicat în urma Pisicuței mele.
Fură câteva viraje strânse din care-am crezut c-o să ies pe scurtătură – nu mai avusesem demult parte de-așa zbenguială, deci reflexele mi-erau în bună măsură ruginite. Nu-i nimic, tocmai s-au lustruit din nou, precum o șină ferată pe care-au început iar a trece trenuri. Și, pentru că e bine ca după o senzație intensă omul să se oprească olecuță să o digere incetișor, oprii în buza promontoriului din care pleacă digul pe care se trece-n Săndulița.
Punctul e cum nu se poate mai bun pentru contemplare, o cadră ruptă dintr-unele din tablourile imbecilizant detaliate expuse prin muzeele din Olanda. Îmi aduc aminte unul mare cât un perete de casă, care înfățișa o vacă uriașă; autorul, bag de seamă, în ciuda realismului fățiș, anticipa metaforic feminismul.
De altfel, dacă dai roată întregului șirag de lacuri înșirat pe valea Mostiștei, se găsește câte un loc bun pentru oricine. Îmi aduc aminte, în urmă cu mulți ani, am dat un astfel de ocol, încadrându-mă pe lângă Bazinele Dănești, traversând pe malul stâng prin Valea Argovei și revenind pe malul drept odată ajuns la DN31.
Probabil cel mai frumoasă oprire a fost promontoriul de la Iepurești, de pe a cărui faleză înaltă nu doar că vezi impozantul (și, în curând, impozabilul) Vârf al Argovei descărcându-se violent spre Depresiunea Mostiștei și privindu-se vanitos în luciul apei, cu aer de mare senior înconjurat și adulat de plebe, dar, făcând abstracție de dânsul, ai fi zis că ești chiar pe malul Mării Negre, cu tot cu briză, fără tanga și, deci, fără buci buboase și grohăituri de poftă. Din păcate, și fără nisip.
Revenind, de-aci cam asta fu. Trecui fără istorie prin Săndulița, un sat dispus ca un caroiaj de radar, în care liniile se-ntâlnesc în mijlocul ecranului, ajungând rapid în gara Sărulești din Sărulești-Gară. Satul Sărulești e de fapt ceva mai la Sud, cam patru kilometri-n linie dreaptă, doi față de Săndulița.
Nu era țipenie de om pe-acolo, nu era nici țipenie de bancă, nici țipenie de scaun. Ce să-nțeleg de aici? Că nimeni nu așteaptă, că trenul dorit vine imediat? Să fie oare aici Acel Loc Mistic, locuit de farmazoni, unde bați din palme și totul se-mplinește? Sau poate că mizeria subțire cu care-i tivit terasamentul sugerează ca prea multă lume oricum nu trece pe aici și-atunci ăia de trec pot să șadă și-n picioare că face bine la circulație?
Așteptând trenul preț de-o oră, am consultat temeinic cartea de istorie a ținutului: pasarela din gară peste care se traversează șinele. Vă sfătuiesc cu căldură (și-n general sunt foarte ligav la sfaturi), să dați cuvenita atenție acestor cronici atunci când aveți ocazia să dați peste ele – intrigi precum cele documentate-ntre paginile lor n-au văzut nici saloanele Parisului.