Dimineața fu atât de dulce cât poate fi o dimineață, aduse cu dânsa, pentru mine, și-un duș rece, în același loc, două cafele tari și multă baie de soare. Fu aproape dureros să fim nevoiți să facem bagajele și să plecăm; pe de altă parte, să nu uităm că, pe măsură ce dimineața se desfiripă și se dizolvă-n ziuă-n toată legea, e mai bine să te găsească pe drum decât tot lângă pat, dacă vrei ca seara să te găsească-n pat și nu pe marginea drumului.
Pe Lăpușnicul Mic
De la refugiu există Crucea Roșie care coboară spre lacul Gura Apelor pe culmea Branu și mai există o potecă, nemarcată, dar excelent întipărită pe teren, care duce, pe-aceeași vale de sub șaua Branu, până-n valea Lăpușnicului Mic, apoi pe malul stâng, tot spre lac, intersectând Crucea Roșie.
Neajunsul variantei mai scurte și mai ușoare este că, odată ajunsă lângă Lăpușnicul Mic, poteca devine lesne inundabilă, deci riscantă (de altfel, în câteva puncte am fost nevoiți să croșetăm o sumedenie de bălți). Judecând după ceea ce erau clar vechi borne kilometrice de piatră, pe acolo a existat la un moment dat un drum forestier, al cărui terasament acum nu mai poate fi nici măcar ghicit.
Reciclare
Noi aveam de gând să coborâm pe lângă lac, apoi, aproape de extremitatea Nord-Estică a golfulețului format de Lăpușnicul Mic, să urcăm pe Borăscu Mare spre platforma Borăscu, închizând bucla, așa cum am zis, pe Gârdomanu. Planul fu deraiat, din păcate, de una din gâzele care trebăluiau prin pădure și pe care le pleznești și le culegi năclăite de pe gât sau de pe mâini: una din ele a executat un picaj pe tărtăcuța spână a Ursului, l-a pișcat, Ursu făcu un mic șoc alergic și se umflă oarecum îngrijorător.
Pârâiașe prin pădure
Ghinionul lui a fost c-am luat din greșeală, la plecare, o folie de Aerius cu doar doi nasturi rămași, pe ultimul halindu-l cu seară-nainte. Al doilea ghinion fu că, în ciuda faptului că l-am sfătuit în repetate rânduri să aibă o trusă medicală la el, m-a ignorat cu seninătate din ceea ce intuiesc că-i o frică patologică de-a muri de foame și de sete și, ca urmare, îndeasă-n rucsac mâncare și sticle de apă și dacă mai e loc de altceva bine, dacă nu, iarăși bine.
Sunt unele cazuri rare-n care ai de trei ori ghinion. Acesta nu fu unul din ele, căci Ursului chior îi mai face Dumnezeu bârlog: întâlnirăm un grup bine organizat, iar unul din ghizi avea o trusă medicală de manual, inclusiv cu antialergice, din care ne-a ajutat cu două pastile. Astea fiind medicamente cu acțiune lentă, nu au produs instant efecte, însă la fiecare jumătate de oră, ca să zic așa, starea i se-mbunătățea.
În ciuda unora
Neștiind cum aveau să se desfășoare lucrurile, am decis că mai bine o croim spre baraj și de-acolo, de s-or agrava cumva lucrurile, măcar avem cui cere ajutor. A sta locului în speranța de-a relua traseul prezenta riscul de-a fi nevoiți oricum să abandonăm pe la baraj din lipsă de timp sau chiar să i se agraveze situația și să nu mai fie-n stare să facă drumul și, colac peste pupăză, fără posibilitatea de-a suna la Salvamont.
Pauze, au fost destule
A avut de câteva ori intenția să se puie-n fund și să mă trimită-n Poiana Pelegii să chem Salvamontul prin viu grai și i-am zis că-mi ia pe puțin patru ore s-ajung și poate vreo două cu mila vreunui ia-mă nene; drept urmare, cât timp încă suflă și stă pe două picioare să facă bine să dea din ele așa cum poate că, în cel mai rău caz, e mai aproape de-o rută circulată dacă-l iau iar frezoanele.
M-a-ntrebat cât mai avem până la baraj, erau zece kilometri, i-am zis că șapte și i-am talpă. Când ai în față un drum lung, adică literalmente un drum, pe care trebuie să-l parcurgi la picior, există două etape prin care mintea trece pentru a netezi durerea fizică dată nu de efortul depus, ci de plictiseala indusă de viteza redusă:
Tagadam, tagadam
a) analizezi fiecare detaliu-n parte: curbe, conformații de stânci, locuri improvizate de popas, frunze mai ciudate, absolut orice manifestă un miligram de insolit;
b) după ce epuizezi cele de la punctul a), mintea se oprește sau, în cel mai bun caz, își dă restart în buclă și picioarele merg pe pilot automat; maxim ce poți solicita și obține de la dânsa este fie să se oprească de tot, astfel încât să nu mai percepi deloc monotonia, fie să rămâie suficient de trează cât să poți număra pașii, lucru ce găsesc că, uneori, dă impresia unei progresii mai optimiste.
Tagadam, tagadam
Până la coada lacului dinspre Lăpușnicul Mare avusei destul de analizat, sunt multe sectoare deschise și ai ce vedea. Foarte frumoasă fu o cascadă subțirică, deșirată de sus, pitită într-unul din intrândurile pe care le face lacul în coasta muntelui. Norii se adunau între timp și sugerau c-ar vrea să spună două-trei lucruri, doar ca să se risipească-n liniște trei ore mai târziu. Un ciorap jegos era atârnat de atârnat de-un semn de circulație, iar pâlcuri de brazi uscați de pe malul opus stăteau paravan în fața brazilor verzi.
Și cam atât am de raportat, mai departe nu mai țin minte, angajându-mă-n cele descrise la punctul b) amintit anterior. Ce țin, însă, minte e că Ursu, mult mai investit decât mine-n ideea de-a-și scurta supliciul, s-a agățat de doi oameni veniți la pescuit, cărora li se stricase motorul la barcă (sper c-am reținut corect) și-au plecat inopinat.
Nu-i chiar rău
Ce baftă pe noi, treceau și prin Hațeg, de unde-ar fi trebuit să facem o buclă largă spre valea Jiului de Vest. Ajunși în Hațeg, Ursu era tentat să-i dăm grabă-napoi la mașină. I-am zis, stop, oprim mai întâi să halim și noi ceva calumea. Măcar atât să-mi scot și eu paguba, cu o masă caldă și o limonadă rece. Timp era berechet.
Paznici
Din Hațeg luarăm un microb până Petroșani, din Petroșani altul până-n Uricani, iar din Uricani încă unul până lângă complex de Cheile Buții. Trecând ca pasager prin orașele văii Jiului m-a cuprins o fericire de nedescris privind toată distrugerea și sărăcia rămasă după-nchiderea minelor – foamea și suferința acelor oameni (și nu doar a lor), iată, ne-au adus în situația de-a fi depășit țintele cinci-analul Sovietului de la Bruxelles, de-a reduce poluarea cu peste 50% față de nivelul anilor ’90.
Singura mea grijă e ca acei oameni (și alții pe care-i folosesc societățile vestice drept sclavi și carne de tun social, în același timp în care optimismul lor de fațadă nu le admite existența) să nu-nceapă vreodată să se-ntrebe dacă soarta nu le e cumva nedreaptă, dacă nu cumva nu-i prea mult ca alții fără vreo reală meserie, guriști pe bloguri sau prin presă, să le spuie că, dacă nu le convine, să se mute-n orașe mai mari.
Tagadam, tagadam
Mă rog, iată-ne așadar sloboziți din microbuz cale de trei scuipați amonte de complex Cheile Buții, fără alt mijloc de-a ajunge-n sus, fără a fi reușit să oprim vreo ocazie. Mă uit la Urs rostindu-i din priviri să o luăm pe jos. Se uită la mine replicându-mi din priviri – miau, miau, nu prea pot, nu prea am chef. Am lăsat ranița din spinare, am luat cheile mașinii, actele (pe care nu le las niciodată-n mașină), sticla cu apă mai proaspătă și mai multă (sub priviri pline de reproș) și-am luat-o la drum.
Lăpușnicul Mare
Cei doisprezece kilometri care trebuiau înnădiți până la Valea Iarului mi-ar fi luat, în mod normal, maxim două ore. Însă, cu avântul pe care doar un tip special de draci bălțați ți-l pot da, timpul estimat de mine era undeva la o sută de minute. Cine a trecut starea aia de oftică pe care o ai atunci când te vezi dezbrăcat de orice altă opțiune afară de cea mai de căcat din ele, știe ce vorbesc – nici somnul cel mai adânc nu-ți dă asemenea aripi.
Și, în tot cazul, valea Jiului de Vest nu-i defel cel mai rău loc prin care te poți plimba, mai ales la ceas de seară, când soarele nu te bate-n deblă, când e răcoare, când n-ai bagaj, când e liniște (oricum nu-i un loc prea agitat). Ce diferență, deci, mersei acum la deal mai cu spor decât merserăm la vale venind din Oslea cu niște timp în urmă.
Tagadam, tagadam
Dar, unde râvna omului pune o cărămidă, uneori mai pune și Dumnezeu două. Astfel, după patru kilometri, un localnic care ducea niște oi pentru ciobanii de pe valea Scorotei, opri și mă luă. Nu mai mult de cinci kilometri, că nu mergea mai sus, dar fu binevenit. La sosire, unul din ciobanii de-acolo-mi ceru niște apă, i-am zis să ia toată sticla că are mai multă nevoie ca mine, dar n-a vrut.
Plecai la drum cu și mai mult aplomb, de-a dreptul muncitoresc, și, un kilometru mai departe, mă ajunse din urmă un minibus cu niște franțuji care mergeau, ce noroc pe mine, chiar la camping Valea Iarului, motiv pentru care fusei descărcat chiar lângă Nărăvașa mea. O pornii, dădui aerul pe maxim, curățai geamurile, mă curățai și eu și mă schimbai și-i dădui blanao la vale, într-un stil care nu-mi e caracteristic și cu care nu pot să merg tot timpul, e ca și cum îndemânarea aceea nu-mi e accesibilă mental decât în anumite stări.
Încărcai Ursu și merserăm până-n Târgu Jiu, unde trăserăm la un hotel decent pe șoseua de centură, iar ziua următoare o tăiarăm spre București. Ursu cică să mai facem ceva și i-am zis pas: dacă n-a fost să fie ce ne-am planificat și pentru care-am plecat, prefer să stau mai degrabă cu nevasta; rămâne, cum s-ar zice, pe altădată.
