Ziceam c-o să dau o raită cu nevastă-mea pe Valea Fetii, doar că, dimineața de vreme, pe când ne agitam să lăsăm totul în ordine, am socotit c-ar fi mai bun câștigul dacă ne-am îndrepta spre Petroșani (Constanța), pe Valea Urluia, iar de-acolo om improviza noi ceva. Am luat cu noi un minim echipament de drumeție, o mână de sandvișuri, un litru (dacă e să ne luăm după cei ce-l vând, trei sferturi dacă e să ne luăm după ce au vândut efecitv) de suc de mere și duși am fost.
Raritate, de colecție
Duminică dimineața fiind, cine avea de plecat din București plecase deja, rămânând pe drum o mână de oameni și restul praf și vânt. O călătorie mai mult decât agreabilă, deci, fără-ntârzieri, de două ore jumate, cu tot c-o pauză de-o jumătate de ceas lângă Negrești (Constanța), în vederea efectuării unor prospecțiuni complexe: a structurii geologice a pachetului de mâncare, a paleohidrologiei sticlelor de băuturi răcoritoare, precum și a peisagisticii Văii Urluia pe cursul căreia, acolo, s-a format un lac.
Balta Negrești-Conacu – amonte și aval
Urluia, ce ia de fapt mai multe nume, după fiecare sat de pe malurile sale- V. Osmancea, V. Credinţei, V. Conacu, V. Negreşti, V. Urluia etc. – este o vale naturală, meandrată, cu originea lângă Mereni (Constanța) și descărcare-n Balta Vederoasa și, mai departe, în Dunăre, în amonte de Rasova. Adiacentele sunt numeroase, au canioane bine formate și unele sunt chiar lungi: spre exemplu, Valea Bașpunar (Fântâna Mare) sau valea care coboară dinspre Sud, din Bulgaria, prin Dumbrăveni, având confluența lângă Șipotele.
Balta Negrești – Conacu, detaliu aval spre Negrești
A fost erodată de un fost râu necunoscut în calcarele Podișului Cobadin, împarte, la o scară mult mai mare, formarea și soarta râului antic Cerbyris și, spre deosebire de-acela, găzduiește o fâșie intermitentă de apă (râul Urluia, cu propriul vad săpat pe-alocuri în fundul plat al mătcii primitive) și încă ceva.
Mic abri pe Valea Bașpunar
Unde spuneam că ne-am oprit s-a format un lac, între Negrești și amonte de Conacu, în urma ploilor abundendente dintre 1965 și 1970, acumulare favorizată deopotrivă de-un soi de barare naturală la confluență cu Valea Porcilor (Negrești) și depunerea aluviunilor din amonte, înregreunând astfel absorbția apelor în subteran.
Valea Bașpunar – amonte
Chiar dacă nu arată ca un râu, e ca reconstituirea unui monument antic ce păstrează cu delicatețe o parte din strălucirea originalului: din înălțimea coastelor se vede limpede că nivelul apei nu ajunge la cel original, însă nici nu trebuie, imaginația fiind liberă să completeze restul cu de la sine putere.
Confluența Bașpunar – Bictir (Urluia)
Punctul nostru de interes era însă mai în aval, la confluența cu amintita vale Bașpunar. Pe talveg trece și-un drum comunal de legătură dintre satele Fântâna Mare (Bașpunar) și Petroșani (Chioseler). Până la ieșirea din Bașpunar este acoperit cu un asfalt aproximativ, apoi e pietruit, necesitând grijă mare și viteză mică.
Confluența Bașpunar – Bictir (Urluia) – Detaliu
Valea adiacentă de care vorbesc este comparabilă în dimensiuni – lățime și adâncime – cu Valea Urluia, ce, în sectorul respectiv poartă numele de Valea Bictir / Valea Becter. Satul omonim, însă, nu mai există – se afla în amonte de confluență, la baza unui promontoriu stâncos format de malul drept.
Albia mai nouă, adâncită artificial
Noi am lăsat mașina la 900 de metri de confluența celor două văi, într-o mică alveolă oportun plasată. Am urcat mai întâi pe malul stâng, de unde-am putut scruta mai bine-mprejurimile și, deși-n acel punct sunt trecute pe hartă Pereții Calcaroși de la Petroșani, nu acolo sunt formațiunile de kinogramă, ci pe valea principală.
Valea fără nume
Cât ne-am foit pe lângă mașină m-a claxonat o mașină trecând la vale. S-a oprit și m-am dus să văd de-i vreun bai. Mă-ntreabă omul, cu trăsături îmblânzite de asprimea dobrogeană: Ce-ați pățit? Zic, nimic, dar de ce? Păi ați oprit aici, continuă și mai mirat. Ah, mă dumirii eu, am oprit să dăm o raită prin vale, zic, suntem bine! Hai noroc! Hai noroc! Omul meu se gândise că nimeni n-are de ce opri taman acolo decât dacă l-a lăsat mașina sau a pățit ceva.
Canaraua de lângă Petroșani
Confluența în sine este un fenomen și un obiectiv. Este uriașă, aș estima perimetrul în jurul a 1500 de metri (poate stoca făr’de rest întregul orgoliu al unei singure feministe!) și mai colectează, de fapt, o a treia vale, fără nume, afluent de dreapta, mult mai scurtă, dinspre Nord. Pereții malului drept al Văii Bictir sunt înalți, abrupți, cu formațiuni foarte ciudate și atrăgătoare. Noi le-am explorat sumar pe cele din amonte și am trecut fugitiv pe la baza celor din aval.
Pe sub stâncăria de la confluență
Afluentul cel mic nu este nici el de lepădat, fiind mic doar între uriași. E format din alte două văioage unde se ghicesc chei cu pereți parțial săpați în loess-ul depus peste calcare, despărțite printr-un interfluviu abrupt și stâncos în punctul lor de confluență. La gura de vărsare cred că se află o captare de apă – fostă sau actuală, nu știu.
Dizolvare
Nevastă-mea a zis pas urcușului către stâncăria din amonte, aflată practic înainte de joncțiunea cu valea fără nume. Se întind pe-o lungime de 200 de metri și, mergând pe poteca ce le subtraversează ca un soi de brână, de poți fenta arbuștii țepoși, te simți ca sub dinții unui uriaș cu dietă bazată pe Cola și zahăr cubic. Din fericire, fără halenă.
Peștera
Am ochit, printre câteva nișe, abriuri superficiale și formațiuni tip ia-l pe-ăla și dă-i cu el în celălalt (așadar, pe care nu le pot identifica, doar contempla și admira), ceea ce cred că e intrarea-n peștera descrisă aici (schița 13a). Am intrat ciucit trei sau patrumetri, suficient cât să fac câteva poze. Profilul galeriei, cel puțin cât am reușit eu să văd, are conturul unei ciuperci.
Valea Bictir, spre amonte
În același timp, este și un excelent punct de belvedere: spre amontele Văii Bașpunar, asupra întregii arii de confluență și cel mai important, tinând cont că nu ne-am mai abătut până acolo, către canaraua de pe malul stâng, din dreptul satului Petroșani. Vis-a-vis de stâncăria vizitată se află și o stână, una din sursele singurelor forme de viață ușor identificabile de pe vale: oi, vaci și capre, îmbrăcate după ultima modă – hanțe-n stil neo-je m’en fiche cu adidași, ambele de la dizainări de top.
Cap de leu, posibil altă peșteră?
De printre pietrăraie, de sub tufișăraie, câte-o țestoasă mai ieșea, mânată, cine știe, de-o efuziune post-pântecăraie. Afară de ele, afară de turme, o albină și trei muște și cam asta fu fauna, per total mai respectabilă și mai curată decât cea senilită și înăcrită de viață-nainte de vreme, produsă Bulevardul Unirii la ceas de seară.
Cracul vestic al văii fără nume
Odată revenit, ne-am întins mustățile până aproape de primele două gospodării ce vestesc Petroșaniul, în speranța că vom putea vedea mai de-aproape canaraua ce atât de bine se vedea de departe. O perdea de pomi pitici pe marginea drumului, împletiți cu sârmă ghimpată, precum și acareturile gospodăriilor au turnat deșertăciune-n cupa demersului nostru. Amețindu-ne măcar cu farmecul drumeagului, ne-am întors.
Cracul estic al văii fără nume
Aveam de-ales: dăm o fugă și pe la Canaraua Fetii sau tragem în Adamclisi să punem burțile la cale. Zic eu că posibilitatea alegerii a fost pusă pe masă doar de formă, așa că Adamclisi fu și, înainte de-a ne-ntinde la drum, am tras la una din cele două cișmele de pe vale, aproape de marginea satului, pe versantul drept. Clasic dobrogeană, este-n stare foarte bună și produce o apă și mai bună.
Aproape de Petroșani
La umbră, sub un pom, iată-l pe Regep, un turc din Bașpunar. Înainte să-mi umplu sticla, trecui să-l salut. Finuț, cu trăsături delicate, cu tabachera și telefonul lângă dânsul, părea un personaj scos din poveștile lui Panait Istrati. Schimbarăm trei vorbe, mi-a spus că pe-acolo trecea cândva marea, nu mi-a spus despre corabia lui Ștefan cel Mare (să fie strict apanajul vecinilor din Petroșani?) și ne-am despărțit. S-a-ntins la loc, vacile puteau să pască și fără să le-mpingă de la spate.
Eroziune pe malul drept
În drum spre Adamclisi mai traversarăm de câteva ori aceeași vale și, de n-ai ști ce e, ai zice că treci deal după deal, iar nu că intri și ieși dintr-o vale care-mparte felii de podiș cu generozitate și dezordine într-adevăr artistică. Ori așa, ori altfel de-ar fi fost, socot că Nărăvașa mea, nescoasă demult din oraș la un drum mai demn de ea, s-a bucurat și mai abitir ca mine.
Cișmeaua de lângă Bașpunar
Dacă tot ajunserăm prin Adamclisi, hai și la muzeu. Primenit și luminos, m-a surprins plăcut, deși mă cam plictisesc muzeele de istorie-n general. Motivul surprizei nu a fost atât curățenia, cât fețele personajelor sculptate pe metope, extrem de expresive, dat fiind suportul grosier și vârsta. M-am trezit fotografiind-ule compulsiv, împărtășind pentru moment obsesia lui Sergio Leone de-a insista pe fețele personajelor sale:
– Un dac înjunghiat radiind o durere nobilă,
– Romanul care mânuiește sabia transmițând un da, omule, dar aia e, mă vede Împăratul,
– Traian plimbându-se după luptă dând capul pe spate la o glumă a unui general al său sau ceva,
– O secvență din marșul de victorie, înfățișând niște romani ținând, competent și ferm, pancarte-n mână.
Muzeul din Adamclisi
Din muzeu trecurăm la un mic restaurant plasat colț-în-colț. Simplu, curat, și prompt, cu 95 de lei am mâncat amândoi: câte un meniu de burger cu cartofi, câte-o apă minerală și eu trei espresso cu lapte. Altfel se deșiră kilometri cu burta plină, mai cu seamă dacă-i și mâncare ce nu se-ntoarce pe unde-a intrat. Băgai cheia-n contact, de sub capotă țâșni cu vioiciune zgomotul asigurator al micului benzinar și, cât ai zice viteză adaptată la condițiile de drum, am și ajuns în București.
Hai, frate, pe bune?
Alte relatări
Peşteri în Valea Urluia, Dobrogea
Cheile Fântâna Mare din Dobrogea; Peştera Bictir; Peşteri la Petroşani; Corabia lui Ştefan cel Mare