Un subiect relativ popular la momentul lui (probabil și acum dacă ar mai fi scos la interval) prin Curțile Civilizate ale Internetului Românesc este limitarea plăților cash, motivul declarat fiind combaterea evaziunii fiscale. Amatori de progres și, în general, adulatori ai țărilor din Imperiul Racilelor de Minte ce se-ntinde de la Atlantic până mai colea, mulți au mușcat-o și și-au oferit, în cursul ședințelor de terapie-n grup care se țin cu mare pompă pe lângă amintitele Curți, acordul necondiționat drept ofrandă.

Statul veghează pentru tine

Desigur, în același timp în care condamnă ferm, dârz și consecvent Statul pentru corupția sistemică, îi dau notă de trecere pentru această măsură pe care sigur n-o va fenta nimeni, nesesizând abordarea clasic ștrengărească ce constituie practic o portavoce prin care Pârâtul își anunță incompetența, o mutare jenant de clasică și clasic de jenantă de-a pune rezolvarea problemei pe umărul celor onești.

Dușmani pasionali ai anaflabetismului funcțional, perorează cu precizia și concizia prospectelor de scule așchietoare că, dacă n-ai nimic de ascuns, atunci n-ai de ce să te-mpotrivești. De parcă ei înșiși joacă cu toate cărțile pe față. Am putea, chiar, să-i luăm un pic la puricat și-am vedea că-și ascund propria slăbiciune și prostie: slăbiciune pentru că dependența lor de un Mare Tată personificat prin Stat înseamnă o abdicare de la rigorile inerente care vin cu responsabilitatea reală față de propria viață, prostie pentru că trăiesc într-o triplă utopie:

– că tot ce trebuie pentru propășirea vieții este un Stat atotputernic care să le asigure lor o existență inertă și ecranată de majoritatea neplăcerilor vieții;
– că statele din Vest sunt astfel de state și că, în general, Statul are drept scop propășirea cetățenilor, nu a grupurilor care-și împart puterea;
– că un Stat care i-a folosit pe post de țucal are cea mai mică intenție de-a le face bine cu o atare măsură fiscală.

Dacă și-ar scoate capul dintre fese și-ar lua în primă analiză relația de beneficii dintre părțile implicate – actorul statal, care are o pârghie de control asupra mișcărilor importante de capital și actorii bancari, care primesc plocon o pleașcă de clienți captivi – atunci s-ar gândi că, dacă situația e favorabilă jucătorilor implicați, poate relația de beneficii este și relație de intenție. Și vorbim, repet, doar în primă analiză.

În realitate, a merge până-un ultimă analiză poate fi interesant, însă nu-i prea util și nici de dorit, e un soi sofisticat de mutare după fentă. Deliberarea se termină remarcând câteva simple lucruri (întâmplător este valabil și pentru eFactura):

– că dacă cineva face evaziune de anvergură, cu siguranță, indiferent cum o va face, o va face cu girul vreunui (ori va fi chiar) reprezentant al autorităților;
– nu-i treaba statului să știe ce mișc eu, că asta înseamna libertatea: să nu depindă dreptul meu de-a exista de o armată de birocrați care trebuie să știe orice despre mine pentru a mi-l perpetua ori suspenda.

Într-o anumită măsură le înțeleg dorința ca trișorii să fie ținuți din scurt, însă tot ce se rezolvă prin asemenea măsuri excesive care se pun încontra pornirilor naturale ale omului e a face infractori din oamenii care continue să le practice. Și, enfin, dovadă că nu tot ce-i ascuns e ilegal, legile statului nu interzic, cu bine remarca Moisil, să fii imbecil și, cu toate astea, trubadurii dictaturii își construiesc complexe fațade pentru a o ascunde.

–

După un proiect interesant, un dulap tehnic pe roți corespunzător numit Ianus, am rămas cu o cantitate de placaj de fag (lemnul, nu altceva) de 12 mm cu care nu prea știam ce să fac. Am luat-o la puricat și, după ce am înlăturat porțiunile cu defecte majore (furnir avariat, straturi desprinse, îndoite dincolo de orice speranță rezonabilă de utilizare eficientă etc.) a rămas ca pentru două blaturi groase, adică puteam obține patru bucăți pe care să le lipesc două câte două.

Blaturile finalizate

Ideea mi se părea bună, chiar și doar ca exercițiu, cu toate că nu aveam încă o nevoie stringentă și precisă. De toute façon, dacă viața ne învață ceva de la un punct încolo, atunci e că două blaturi sunt mai bune decât un blat și un blat mai bun decât niciunul. Un punct în plus în favoarea ideii a fost că puteam testa mai cuprinzător lazura încercată prima dată aici.

Așadar, am calibrat cât am putut de bine bucățile de placaj, le-am lipit între ele două câte două, cu părțile concave împreunate, astfel încât să rezulte o suprafață de lucru acceptabil de plană și le-am lăsat două zile la presat. A rezultat aproape ce voiam, în tot cazul, ceva cu care puteam lucra.

Le-am prins și-n șuruburi pentru orice eventualitate, le-am frezat frumos marginile, le-am grunduit și, ca din întâmplare, în acea perioadă dădui de un ghid de ascuțit dălțile cu mijloace mai… la-ndemână. Mă gândii, drept consecință, că ar fi bine ca, la nevoie, să pot monta pe blaturi o față de sticlă de 6mm.

Din alte două resturi am tăiat un soi de prinderi cărora pe canturile exterioare le-am frezat același profil, iar pe aproximativ jumătate din fața-n contact cu blaturile am frezat un falț adânc de 7 mm pentru a ține sticla-n loc (6 mm sticla + 1 mm plasa de sub sticlă). Sus am dat trei găuri zencuite pentru șuruburi și iaca mecanismul de fixare.

Cu sticla montată

Lazura s-a dovedit foarte pretențioasă și n-am scos-o la capăt decât lucrând-o diluată 1:1: din patru fețe două mi-au ieșit decente și celelalte două cu diferențe de culoare. După ce am le-am lăsat alte două zile la uscat le-am pus câte șase picioare de cauciuc și am montat sticla, nu direct, ci plasând între sticlă și blat o plasă care se pune sub covor să n-alunece pe parchet.

–

Un adevăr dureros e că, oricât ai pune toroipanul pe ei, oamenii au o-ntreagă liotă de idei părtinitoare sau discriminatorii. Și cu cât cineva se declară – deopotrivă în forul său către el însuși și-n exterior semnalând către semenii săi – mai tolerant față de unii, cu atât mai intolerant este față de alții.

Virtute aici!

În sens mai larg, cu toții avem nevoie să tragem ușa după noi și să nu lăsăm pe nimeni să intre doar pentru că altminteri ești anulat ca individ de lași pe cine nu trebuie de partea ailaltă a ușii. Însă, pedepsită așa cum o fi, există subterfugii mii pentru a respinge pe cineva inclusiv pe criterii condamnabile de lumea cu vederi mai largi decât e cazul.

Și, deși este trist și doare-adânc să fii respins, să nu uităm că-i egal normal și omenește să ne dorim să fim acceptați și ascultați, precum și să nu fie nimeni nu-i obligat s-o facă. Pe acest temei, aș zice că oamenii ar trebui să aibă dreptul la părtinirile lor. Dacă nu din alt motiv suplimentar, măcar pentru că oricum le au.

Ce-ar trebui explorat, în schimb, e o modalitate de-a le ține, ca să zic așa, în echilibru. Și singura modalitate pe care o știu este, din păcate pentru toate instituțiile statului implicate-n circul toleranței și pentru toți paie-căcățișii care vociferează poezia egalității gratuite, reciprocitatea. Adică ce-ai tu de adus la masă ca să pot lucra cu tine chiar dacă nu te plac?

În afară, desigur, de faptul că faci parte din niște grupuri care cred că trebuie să aibă parte de reparații perpetue pentru că au pățit ceva odios cândva. Retorica asta mă lasă rece, mai ales că nu-s înclinat să flatez gusturile precare ale consumatorilor de mizerie umană, iar dacă ar fi să joc nenorocirea și suferințele cuiva la bursa virtuților de paradă cu siguranță aș alege țăranul român, că din țărani mă trag, nu mai departe de două generații în spate.

Și țăranul român, cu toate că și-a luat-o cel mai rău din toate părțile, mai cu seamă de la statul român care a trimis soldați români să-l întâmpine cu tunuri românești în pragul secolului XX, n-a beneficiat nici măcar de dreptul de-a cere linșajul oricui spune ceva de rău de el, nu mai vorbim de-o reparație istorică bine-cuvenită care încă se lasă așteptată.

Nu mai vorbim, ca să fim mai neomarxiști decât papa, de anii de pușcărie făcuți, de taxele de chiaburi plătite aiurea ani de zile ca să-i lase-n pragul foameni, în timp ce dizidenții ăia reali stăteau și făceau cultură-ntr-un picior.