Micul tocător făcut dintr-o joacă a fost, până la urmă, foarte inspirat. Încă e-n uz, ține la apă fiiind spălat aproape zilnic și, în general, se-arată extrem de util. Între timp, am dus ideea mai departe și, fie pentru a testa ba un cap de frezare, ba materialul în sine, fie doar din pură fantezie și pentru a nu lăsa mâinile goale să facă lucrătura Diavolului, am mai confecționat câteva, după cum se va vedea mai jos.

Cireș

Experimentul ratat

Pe sistemul una caldă, una rece, unul cu suprafața asemănătoare, dar pătrat și făcut din fag, a sfârșit dezmembrat de puternice conflicte interioare (și nu mă refer la cele spirituale). Arătos era, bine închegat părea, suficient de saturat cu ulei am zis că e, însă tot a tras apă, lemnul s-a umflat, s-a îndoit, adezivul dintre lamele a cedat și, per total, e trecut la eșecuri.

Mușcătură de freză, neletală

Ce cred eu că s-a întâmplat, pe lângă faptul că am subestimat capacitatea de absorbție a fagului, e că, fiind o bucată din capătul unui panou mai mare, e posibil să nu fi fost prea bine lipită – ori insuficient adeziv, ori insuficient presate riglele-ntre ele – și, prin lufturile rezultate, să se fi infiltrat și mai multă apă.

Mi-a părut rău de el, ieșise foarte prețios, mai ales cu profilul acela semicircular, bun de servit în restaurante selecte unde costă 100 lei înghițitura de orice. Am zis că fac o treabă, că refolosesc un rest frumos de panou altminteri inutil. Afară de o oarecare lecție-nvățată, iată că făcui pe draima.

Păcat de el

Pentru maică-mea

După ce mi-am luat un an sabatic dedicat refacerii sufletești în urma acestui rateu, am mai jucat o carte, folosind un panou de fag vintage de la Dedeman. Am tăiat mai întâi ca la trei degete lungime din capătul mai bine-nchegat, apoi, dintr-o bucată tăiată la ochi (aproximativ 70 cm) am improvizat pas cu pas un tocător și pentru maică-mea.

Detaliu

Primă găselniță – că vreau să fie simetric și cu colțurile teșite, având la ambele capete câte o gaură de agățat/manipulat. Marginile le-am frezat cu un bit de profilare la 45 de grade, pe drept, pe aproximativ jumătate din grosime, și, fiindcă tocmai luasem un bit de caneluri semicirculare și voiam să văd cum se comportă, am dat două falțuri pe fiecare dimensiune, unind două câte două punctele în care încep și se termină decupajele colțurilor.

Am frezat, de asemenea, găurile pentru mânuire, astfel încât să semene mai mult cu gura unei pâlnii, ceea ce-a avut atât rol funcțional (e mai ușor de apucat așa), cât și estetic (nu te mai lezează vizual trecerea atât de bruscă). În plus, a ușurat considerabil aplicarea uleiului în acele zone. Pe spate, găurile au un profil asemănător, pe o înălțime mult mai mică.

Spatele

Nu mai țin minte câte straturi de ulei a-nghițit – pur și simplu l-am aplicat până nu l-a mai vrut, să tot fi întins șapte sau opt. Dezavantajul a fost că, neavând o cârpă dintr-un bumbac foarte bun, s-a scămoșat suprafața tocătorului. Am dres-o cumva lustruindu-l cu un burete pentru detailing auto și, per total, sunt mulțumit, mai ales că până acum nu s-a dezmembrat.

Hai că nu-i nici pe jumătate rău

Pentru soacră-mea

Din același fag vintage, retezând, la fel, capătul rămas și-ncă un sector mai scurt pentru a extirpa un buboi urât, am produs un fund de lemn și pentru soacră-mea. E un pic mai scurt, unul din capete arată ca mai sus, adică are colțurile teșite și o gaură similară, plasată mai departe de margine.

Unde diferă este că am mers pe un cat profilat complet, mai artistic. Bitul de frezare, un chilipir la 10 Euro (față de 100 cât e unul mai cu ștaif), nu mă așteptam să facă față, nici măcar folosit mărind treptat adâncimea de frezare. Culmea, nici măcar nu mi-a ars lemnul, cu toată tehnica mea primitivă.

Ideea generală

Din păcate n-am realizat că nu-i simetric, motiv pentru care mi-au ieșit două laturi cu fața drept referință și celelalte patru folosind spatele drept referință. Ca să le aduc la un vag numitor comun, le-am frezat invers, adică cele două laturi precum pe restul, iar pe restul precum pe cele două, apoi le-am mai frezat o dată pe toate la fel. Abia sesizezi diferența și, fiind totuși un obiect de uz comun, poate nici nu contează așa mult.

Ironia e…

Dezavantajul acestui gen de profil e că formează muchii ascuțite sus și jos, ce pot fi sau nu susținute de material; pe alocuri, chiar s-au desprins așchii. Cum de chit nu putea fi vorba, m-am mulțumit să le șmirgheluiesc până golurile s-au integrat cât de cât vizual și nu prezentau risc de tăiere, nici de-nțepare.

La sfârșit, dădui același ulei, de aceeași manieră, cu o cârpă mult mai bună, ceea ce a scămoșat lemnul considerabil mai puțin și, odată lustruit cu buretele minune, nici nu s-a mai cunoscut. Văzându-l, socră-meu m-a-ntrebat cât e de dur și i-am zis că e din fag, ca e foarte dur și, pentru-a se dumiri, poate s-o enerveze pe nevastă-sa.

Chiar nu-i bun doar de tocat

Pentru nevastă-mea

Mi-a rămas un panou de cireș de la un proiect personal și-am văzut din el un tocător mai deosebit: cireșul nu spune foarte multe la prima vedere; nefinisat, mi-e cel puțin mi se pare tern, cu tot tiparul său șugubăț. Finisat în ulei sau cu un lac transparent, pe de altă parte, se închide, contrastul îi e mult mai puternic și te oprește-n loc căscând ochii la el ca nătărăul.

Am tăiat 40 de centimetri și mi-am zis c-aș vrea colțurile rotunjite, iar profilul cantului tot rotunjit, dar nu pornind de sus, ci la 4-5 milimetri mai jos de față. Cantul era ușor, rotunjirea colțurilor era mai grea. Am început cu un set de elemente ajutătoare pentru rotunjirea la mașina de frezat.

Nefinisat

La primul colț, pe lângă că a durat o veșnicie (e totuși mult material de luat pentru o rază de 25mm), mi-a scăpat mai mult în bit și mi-a smuls o așchie uriașă de pe una din fețe. Neavând nici răbdare, nici stomac să risc din nou, am procedat după cum urmează pentru restul colțurilor:

– am copiat cu creionul pe lemn conturul profilului ajutător, pe ambele fețe;
– am dus, tot cu creionul, tangente la sectoarele arcele de cerc rezultate;
– am decupat apoi la circular colțurile, pe tangentele desenate;
– abia la urmă am înlăturat la freză materialul rămas, tot cu elementele ajutătoare.

După prima mână de ulei

Imperfecțiunile inerente le-am regularizat cu o coală abrazivă învârtoșată pe o bucată de lemn, apoi am decupat profilul cantului: mai întâi pe colțuri, pe laturi, apoi le-am frezat în ordine inversă pentru uniformizare. S-a ars un pic lemnul, majoritatea urmelor putând fi șterse ori atenuate tot cu o coală abrazivă.

Spatele

Mai rămânea doar așchia ieșită de capul ei: m-am sucit, m-am coit și, până la urmă, am dat pe fund, în capete, câte un falț lat de 1cm și adânc de 5mm, înlăturând zona cu probleme și servind în același timp drept un soi de mâner integrat.

Iar acum, cu mintea cea de pe urmă, după aplicarea uleiui (din care, apropo, n-am avut nevoie de mai mult de jumătate față de cele din fag), am lustruit cu ceară, obținând o suprafață mult mai fină. Și, cum orice idee bună e și-o idee proastă, a devenit prea alunecos pentru a fi și practic. Singura soluție la care m-am putut gândi a fost să-i atașez patru piciorușe de plastic cauciucat și ăsta fu și tocătorul pentru nevastă-mea.

Și piciorușele de plastic cauciucat

Acu, ce să vă zic, mai greu fu s-o conving să-l folosească: cică e prea frumos, cică să aștept până la Paști. La care i-am zis că, până la urmă, oricât m-ar măguli că-i place așa mult, e făcut să fie folosit nu doar să șadă bibelou și, în definitiv, mă ajută mai mult să-l hârșâie zi de zi, măcar știu și eu cât de bun e ce fac.