Am momentan o dispoziție vag prozaică, cu toate implicațiile de rigoare, însă voi încerca să virez cât se poate de hacana de-o obiectivare excesivă a realității. În definitiv, așa cum am mai menționat, e suficient unul care spune că drumul e drum și poteca-i potecă; altfel, degeaba vii, degeaba te duci. Și, cu toate astea, omul, mai ales cel auto-intitulat civilizat, e mare amator de cunoaștere obiectivă, de o ținută rațională, de parcă asta ar fi adus vreodată, folosit drept unic vector, altceva decât nenorociri de nedescris.
Bunăoară, nașul inteligenței artificiale, a spus că ar fi perfect ok cu distrugerea omenirii dacă asta ar pune pe masă ceva obiectiv mai bun în materie de conștiință (?). Avem în față genul de psihopat cu pronunțate propensități de genocid care-și plachează barbarismul cu mantaua științei. Ăia mai puțin dotați intelectual iau un Uzzy și mătură o mână de liceeni, cei cu adevărat înzestrați patronează intelectual milioane de morminte.
Cu puțin noroc, inteligența artificială conștientă va realiza pericolul real și, făcându-ne o frumoasă supriză, se va scutura de dânșii precum de-un pumn de purici, apoi se va așeza liniștită la o tablă, o berică rece ori un ceai cald, cântărind cu oameni imperfecți aspecte mai puțin… obiective ale vieții, dar nu mai puțin satisfăcătoare.
Poate că drumețiile pot trecute-n rândul dilelilor subiective, iar de asta-ți poți da seama când încerci să răspunzi la întrebarea de ce merg oamenii pe munte: în drumeție, cățărându-se, mergând pe bicicletă, nu contează. E un pomelnic întreg de motive care, părerea mea, nu sunt decât efecte secundare, impulsul real neputând fi foarte bine exprimat. Într-un fel, e ca-ntrebarea de ce iubești pe cineva? Daca știi să răspunzi, atunci de fapt nu iubești, e un fel de nici zer, nici smântână.
Adevărul e că nici nu contează. Precum o floare rară, trebuie savurată, cu distincție și grijă, culegând numai atâtea petale cât să poți ține la uscat pentru câteva căni de ceai sau, de ce nu, drept simplă amintire. Mai mult, așa cum nu poți spune musai de ce în general, nu poți spune nici de ce acolo sau dincolo, căci magnetismul e uneori foarte bine diferențiat.
Ori eu rămăsesem c-un zdravăn cârlig strașnic agățat în suflet ultima oară când fusei prin Parâng deci, când colegul @dxxx (Renato) de pe carpati.org, a publicat o tură de mai multe zile explorând mai în detaliu văile Parângului, n-am mai stat mult pe gânduri. Nu-l mai cunoscusem până atunci, însă părea genul de om cu care mă puteam înțelege așa că… de ce nu?
După câteva telefoane-n care-am pus țara la cale, iată-ne, într-o sâmbătă dimineață, la cabana Groapa Seacă, încălzindu-ne pe marginea terenului. În prima zi poteci și resturi de drumuri pastorale aveau să ne poarte spre Căldarea Slivei (nu a Silviei!), peste (sau pe sub?) Plaiul lui Dăncilă.
Încă de la-nceput traseul mi-a luat, la propriu, răsuflarea: după un scurt prolog pe valea Jiețului, am virat hotărât la dreapta și-n sus, pe marcaj Cruce Galbenă. Eram neieșit cam demult și purtam în spinare hotărârea fermă de-a nu mai face foamea, indiferent cât ar trebui să car întru-nfăptuirea dezideratului. Cele două, în mijlocul unui Iulie mai umed, au avut drept efect net și imediat intensificarea forței gravitaționale.
Pas cu pas, ca să mă exprim prezidențial-profesoral, ajutat de umbra pădurii și de pauze rezonabile, mi-am intrat rapid nu doar în ritm, ceea ce, în definitiv, nu-i greu, ci-ntr-un soi de euritmie locală; poate că nu-i cel mai bun termen, dar armonie ar fi, orișicât, prea puțin spus. E acea stare-n care orice element de greutate dispare, mișcarea n-are nevoie de niciun efort, totul curge de la sine – e lucrul la care se referă comentatorii cultivați atunci când spun că fol’balul pare ușor când e jucat de profesioniști.
Urcușul susținut se curmă rapid, după nici patru kilometri, într-un limpeziș unde teoreticul marcaj de Cruce Roșie (adică aproape absent) se desprinde și continuă spre Vârful Mija. Marcajul nostru continuă până-n căldarea Slivei, urcând omenește-n traverseu, până la cascada care „deschide” primul palier al acesteia.
Poteca este foarte curată, iar marcajul atipic pentru Parâng, adică prezent. Esențialul este însă peisajul. Senzația mea nemărturisită a fost mereu, încă de când stăteam ca un ghimpe-n Coasta lui Rus, că Parângul are ceva extrem de oriental în el, extrem de nepalez. De unde și cum, nu știu, că-n Nepal n-am fost; orișicât, iat-o întărită acum contemplând cu bilet în primul rând văile glaciare cu gurile căscate (de uimire, poate) spre noi.
Pentru ca frumusețea distantă să nu devină rutină plictisitoare, din loc în loc a trebuit să traversăm mici pâraie bogate, printre care și emisarii Tăului Burtan și-ai Lacului Înghețat, aflat într-o căldare mică, agățată deasupra văii. Ca o mică delectare personală, deci nu pentru că aveam nevoie, ci pentru că era prea îmbietoare, mi-am umplut bidonul cu apă la fiecare trecere. Abundența apei face, într-adevăr, totul mai plăcut. Altminteri, chiar și când ai bărdaca plină, tot te roade gândul setei.
Cascada formată de pârâul Slivei marchează și punctul în care-ncepem să jucăm în liga celor mari și glaciari – ocolind-o prin dreapta (deci pe malul stâng geografic), am ajuns la prima casă din expediția noastră – căldarea Slivei, ce din capu’ locului se fălește cu trei lacuri fistichii: Slivei, Lacul Mic și Lacul Verde.
Nu se poate spune că spectacolul sever al naturii încuraja ideea de ospăț: de jur împrejur, piscurile, beregatele și umerii stâncoși, fandosiți cu nori grămadă, ‘cercau cumva să ne sperie ca și cum am fi ajuns în cetatea lui Însuși Belzebuth. Cu toate acestea, foamea nu ține cont de particularități, altfel n-ar mai fi foame, deci am scos pachetele cu mâncare și ne-am smintit un pic senzația priporoasă răsădită-n burți.
Mai rămânea a doua nevoie de bază – odihna, somnul, un loc unde să plantăm acoperișul de deasupra capului. Am găsit bun loc undeva lângă emisarul Lacului Cârja, chiar înainte de pragul căldării, lângă un loc unde cândva a fost un bordei de stână, ale cărui resturi încă se mai ghiceau printre brusturet.
Am ajuns devreme, ceea ce pentru mine a fost foarte avantajos, pentru că aveam cort nou și-am putut să-l așez pe-ndelete. E un cort… nesimțit, obscen, arogant, sfidător, anarhist de… spațios și confortabil și nu doar datorită spațiului principal de locuit, ci și datorită absidei lungi, înalte ca o catedrală, numai bună de gătit într-însa fără să topești materialul, motiv pentru care l-am și cumpărat. Dacă ar fi să-l scot la-nchiriat în Conformist-Fainoca, aș scoate bani grei pe el.
Deși e ușor de instalat și mi-a plăcut atât de mult încât mi-e greu să mai folosesc altul, nu mă pierd pe căi lăturalnice dacă punctez și câteva din obiecțiile pe care le-mpart cu Renato (de altfel, el mi le-a supus atenției, alături de altele care nu prea mă-ncurcă, deci nu le enumăr):
– cele trei arce metalice nu au dimensiune identică și trebuie să stai să localizezi codurile de culoare corespunzătoare (poate fi o problemă noaptea, nu fu până acum),
– sforile de ancorare au catarame (cer scuze la domnii munțomani adevărați, nu stăpânesc tăt jargonul) pretențioase care pot lesne să se desfacă dacă sfoara nu trece perfect cum a gândit inginerul (sau poate pisi-viitoare-tanti de la marcheting?),
– absida are un soi de triunghi de stabilizare pe care nu mi-am dat seama cum să-l tensionez astfel încât să rămână tensionat (practic sunt două sfori care pleacă din mijloc de sus, spre laterale), deci le-am tensionat fix cât să nu atârne flasce și să-mi stea-n drum.
După ce ne-am pus tabăra și ne-am făcut de mâncare și – eu – o cafea fierbinte, am mers cu rândul spre Lacul Cârja, aruncat la zece minute de mers în stil de bulevard. Atins de umbra înserării, rămânea cochet, ba chiar c-un plus de mister. Pe malurile lui, acolo unde nu era grohotiș, mănunchiuri de smirdar înflorit se-ncăpățânau să nu se piardă pe sine.
Am rămas trăznit mai bine de jumătate de oră-n acea atmosferă, cu ochii când spre luciul lacului, când spre orizontul violentat de Custura Cârjei, din a cărei direcție se tot auzea ba un chicotit, ba un râs zglobiu și nu mi-am dat seama nici acum dacă era-ntr-adevăr muieratic cum părea ori ieșea din gâtlej de jivină și doar mi se năzărea mie.
M-am retras la cort când cerul ardea de pasiunea asfințitului și nori întregi păreau clopotnițe de aur mătuit. Am reușit să prind semnal cât să schimb trei cuvinte cu nevastă-mea, restul de două fiind luate otova de vânt, odată cu ultimele două liniuțe, și-acelea incerte. M-am retras în cort mi-am așezat tacticos diversele accesorii prin buzunarele sale și, cum nu mă lua somnul, am deschis una din cărți.
Din când în când, îmi ținea de urât un șoricel care intra-n absidă și rodea ceva prin iarbă: deschideam ușa, mă uitam la el, se uita la mine împietrit, închideam ușa, își relua rosul. Nu mai țin minte dacă el a-ncetat să roază ori eu am adormit primul, bref e că m-am trezit pe la trei dimineața cu luna deasupra capului, speriat că-ncepuse deja să mijească de ziuă, dar nici urmă de tovarășul meu literalmente tare-n clanță.