Călătorii

Lait-motivul acestui site. Panaceu pentru trup și suflet, cu bicicleta, pe jos sau cu trenul, călătoriile reprezintă una din formele supreme de cunoaștere – atât a sinelui, cât și a vremii, vremurilor și oamenilor.

Trei pe o Păpușa

Am plecat trei din București, dar la Voina doar doi și jumătate am ajuns. Din cauza unui mic dejun ratat luat la un fast food din Militari, Adi era sucălit de o năprasnică pântecăraie. Nici zăduful de afară nu era tocmai un panaceu, așa că primii kilometri i-am făcut uneori cu chiu, alteori cu vai.

După furtună

După furtună

Din cauza aceluiași fel de mic dejun, trâmbițam zor-nevoie pe partea din dos, muzică ce doar s-a intensificat odată cu prima urcare serioasă, pe drumul de tractor de pe Plaiul lui Pătru. Dar pentru mine asta a fost singura neplăcere, deîmpreună cu transpirația interbucală ce insoțește atari fenomene, însă Adi nu s-a simțit mai bine până ce nu s-a lepădat pe gură de Satana și toți ai săi.

Continuă să citești

Experiența Călimani-Hășmaș – Epilog

Nu mai țin minte ce am mâncat de dimineață și nici pe Instagram nu am publicat nimic, așa că va trebui să neglijez subiectul, în afară de desert: un urcuș zdravăn, pe banda roșie, într-o atmosfefă pudrată cu aur vechi, cu bicicleta-n spinare, spre stâncăriile și pajiștile vârfului Ecem.

Spre Poiana Tarcăului. Foto: Andrei.

Spre Poiana Tarcăului. Foto: Andrei.

Cu un suflu ca de locomotivă, am ajuns pe micul platou de sub lama zimțată de piatră ce pare c-ar vrea să muște din orașul Bălan așezat la poalele sale, în dreapta, spre Sud-Vest. Ceva mai în față, sub un covor fin și verde-crud de floci de iarbă se desprinde un drumeag colțuros. În stânga noastră, în jos, se-ntinde-o blană de pădure și, jos de tot, Valea Bicăjelului. Tot în stânga, dar sus, și mai departe spre Nord-Est, se decupează fin din orizont Ceahlăul.

Continuă să citești

Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a IV-a – Hășmașul se dă Mare

Dacă tot sunt șanse mari de-a nu fi lăsați să ieșim slobozi de către comuniștii cu aromă de-arahat și fațadă de liberali, măcar încă este legal să povestim despre vremurile în care puteam s-o facem. Să purcedem, deci, cu povestea noastră, pe care o lăsasem să doarmă bine mersi-n Lacu Roșu.

Refugiul din Poiana Albă

Refugiul din Poiana Albă

Este, se pare, surprinzător de greu să găsești a mânca decent, mai ales de dimineață, mai ales dacă n-ai fost și cazat. Unii nu servesc decât clienți, iar când le spun că, fie, ne mulțumim și cu clienți, dar să fie bine făcuți și cu niște ochiuri pe lângă, eventual stropiți cu parmezan, strâmbă din nas. Ce să le faci, tot ei sunt nemulțumiți, dar, de data asta, am găsit direct un loc, să-i zicem, rezonabil, un hotel comunist, ușor reșapat, curățel și pustiu la ora aceea.

Continuă să citești

Trusa de prim ajutor

Era pe când, vorba poveștii, se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca fier, iar Taica doar un băiet, când a-ncălecat pe bicicletă și-a trecut Transfăgărășanul. Avea Taica atunci un rucsac, mai mare mândria, verde brotac, multă vreme a ținut; și un sac de dormit călduros și un cort încăpător ca o biserică, ambele nou-nouțe…

Însă, ce nu avea Taica avea să se dovedească mai important, căci, a treia zi dupa scripturi, trezindu-se în Cârțișoara, s-a văzut robul unei diarei bicisnice din cauza căreia a ținut rahatul șir până la Făgăraș unde, prin simpla intrare într-o farmacie și achiziționare de Imodium, a trecut.

Continuă să citești

Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a III-a – În care se arată că berzei chioare chiar îi face Dumnezeu cuib

Ne-am trezit pe un soare feciorelnic, pe la ora șapte, aș zice, și-am început să umblăm agale prin baraca stânei și prin țarc după mâncare, cafea, apă și niște vișinată. Desigur, câinele cel mai câinos și-a reluat rolul de poteră și ne mârâia de dincolo de blănile care delimitau țarcul.

N-ai declarație? Nu ieși! Foto: Andrei.

N-ai declarație? Nu ieși! Foto: Andrei.

În schimb, pentru stăpânii de drept, ziua începuse deja la 4 dimineața, pe când soarele nu era decât o promisiune subțire și vânătă, în orizontul îndepărtat; au muls vacile și oile, care, în cazul lor, însumau mai bine 400 de capete și urmau să le scoată la păscut, iar munca se va isprăvi la miezul nopții sau mai târziu, după cum am văzut: strâns animale-n țarcuri, muls, procesat lapte.

Continuă să citești

Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a II-a – Plumb, tunete și colți

Să fi fost somnul prea profund sau stupoarea bețelor lipsă care transformau cortul într-un balast de lux, nu știu, dar ceva mi-a turnat un plumb teribil în picioare în tot restul zilei, bașca faptul că parcă m-am trezit cu o senzație bizară de parcă aș fi fost dezmembrat. De altfel, chiar am avut o tentativă de-a căuta clemele și șuruburile de prindere a mâinilor și picioarelor.

Apusul la stână

Apusul la stână

Dimineața era răcoroasă și călduroasă în același timp. Îmi e greu să descriu senzația, dar cine a fost la munte, cunoaște despre ce vorbesc: nici frumoasă, nici urâtă; nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă. (…) găsește-o dacă poți! Micul dejun ne-a fost la fel de nehotărât: când prânz, când cină, când chiar mic dejun, în funcție de ce mai răscoleam prin rucsac, plus un pumn de praf de nes, în lipsă de-altceva mai bun.

Continuă să citești

Experiența Călimani-Hășmaș – Partea I – Cumplit meșteșug de tâmpenie

Am petrecut șapte ore pe tren de la București la Deda. Un răstimp greu de suportat dacă nu ar fi fost atât de frumos drumul până acolo: am avut răgaz să pritocesc cu privirea fiecare cotlon de munte ce se ivea prin geamurile onctuoase ale vagonului în care ședeam tescuiți cu tot cu bagaje și biciclete.

Defileul Muresului

Defileul Muresului

Cu puțină imaginație, puteam vedea, în revers, culmile pe care urma să le traversăm, chiar dacă o parte se întruchipau văzduhului de partea cealaltă a depresiunii pe care o tăiam spre Nord. Iată Hămașul Mare, ceva mai încolo e Pasul Bicaz; ah, iată și Călimanii, pe la poalele căruia trenul se târăște de parc-ar avea o bizară stenahorie.

Continuă să citești

Șambelanii Rodnei

Muzica
Leech – Amazing Hog

Iată-mă iarăși pe valul de sudoare al inspirației, cu mintea pe urmele unei mici aventuri mai septentrionale decât întreprind de obicei. Vară. Cald. Cele 9 ore și jumătate de drum până spre Gura Lalei, ceva mai sus de Iacobeni, pe valea Bistriței, s-au scurs mai încet precum aerul ce se ridică din asfaltul încins.

Joben de nori

Joben de nori

Am lăsat mașina lângă un soi de canton forestier și ne-am echipat pentru 4 zile pe spinarea Rodnei, între Ineu și Pietrosu Mare. Lângă noi era un adevărat furnicar de oameni pentru un loc atât de izolat, ca într-o zi de târg. Probabil asta și era, judecând după gălețile și coșurile pline de ciuperci, fructe de pădure și după sticlele de trotil ce făceau turul mulțimii.

Continuă să citești

Sirius

Muzica
Release the Long Ships – Snow

Cred că, pentru mine cel puțin, a fost mai degraba un soi de hagealâc. E unul din acele locuri în care nu doar că voiam să fiu – trebuia să fiu. Mai exact, trebuia să fiu din nou, ca o aprofundare a conexiunii ce, numai cu trei ani înainte, se conturase.

Căci am acest gen de conexiuni cu locuri, prin care nu eu aleg să le vizitez, ci dânsele mă cheamă. Iar în acel week-end venise rândul Siriului, un munte care, cu un fin spirit de frondă, se înalță ca un punct strălucitor în monotonia dulce a Munților Buzăului.

Spre Mălâia

Spre Mălâia

Continuă să citești

Sine Qua Non

– Sine Qua Non, as they say;
– Without which not;
– Yes… Those things we deem essential, without which you cannot bear living. Without which life, in general, loses its specific value… It becomes… abstract….
– You may have a point, counselor.
Battlestar Galactica, E10, S04.

Luna Septembrie este cea mai nehotarâtă: soarele-ar mai încălzi dar nu prea-i mai vine, ziua-ar fi mai lungă, dar lasă că mai vine vara și la anul, frigul parc-ar învălui totul, dar vin oricum Octombrie și Noiembrie, iar ploile parc-ar cădea, îns-au ajuns lunile de vară ce tocmai s-au dus. Astfel, natura se dă din propria-i cale, devine doar o scenă și nu un actor și lasă viața să evolueze nestingherită.

Încălzirea

Pe această scenă ne-am făcut intrarea, prin valea Sadului, plecați din Tălmaciu fiind. Andrei încă mă bombănea că nu adusesem nici un film pe telefon, motiv pentru care drumul cu trenul dinspre București i se păruse agonizant de lung.

Pe culmea Căpățânii

Pe culmea Căpățânii

După 25 de kilometri de asfalt am părăsit valea Sadului, spre Sud, pe Sădurel. A urmat o urcare lină și constantă preț de alți 17 kilometri, până-n punctul unde drumul taie culmea principală a Munților Lotrului, chiar prin mijlocul acesteia, la aproximativ 1660m.

Continuă să citești