Cu bicicleta

Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a II-a – Plumb, tunete și colți

Să fi fost somnul prea profund sau stupoarea bețelor lipsă care transformau cortul într-un balast de lux, nu știu, dar ceva mi-a turnat un plumb teribil în picioare în tot restul zilei, bașca faptul că parcă m-am trezit cu o senzație bizară de parcă aș fi fost dezmembrat. De altfel, chiar am avut o tentativă de-a căuta clemele și șuruburile de prindere a mâinilor și picioarelor.

Apusul la stână

Apusul la stână

Dimineața era răcoroasă și călduroasă în același timp. Îmi e greu să descriu senzația, dar cine a fost la munte, cunoaște despre ce vorbesc: nici frumoasă, nici urâtă; nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă. (…) găsește-o dacă poți! Micul dejun ne-a fost la fel de nehotărât: când prânz, când cină, când chiar mic dejun, în funcție de ce mai răscoleam prin rucsac, plus un pumn de praf de nes, în lipsă de-altceva mai bun.

Citește mai departe →

Experiența Călimani-Hășmaș – Partea I – Cumplit meșteșug de tâmpenie

Am petrecut șapte ore pe tren de la București la Deda. Un răstimp greu de suportat dacă nu ar fi fost atât de frumos drumul până acolo: am avut răgaz să pritocesc cu privirea fiecare cotlon de munte ce se ivea prin geamurile onctuoase ale vagonului în care ședeam tescuiți cu tot cu bagaje și biciclete.

Defileul Muresului

Defileul Muresului

Cu puțină imaginație, puteam vedea, în revers, culmile pe care urma să le traversăm, chiar dacă o parte se întruchipau văzduhului de partea cealaltă a depresiunii pe care o tăiam spre Nord. Iată Hămașul Mare, ceva mai încolo e Pasul Bicaz; ah, iată și Călimanii, pe la poalele căruia trenul se târăște de parc-ar avea o bizară stenahorie.

Citește mai departe →

Sine Qua Non

– Sine Qua Non, as they say;
– Without which not;
– Yes… Those things we deem essential, without which you cannot bear living. Without which life, in general, loses its specific value… It becomes… abstract….
– You may have a point, counselor.
– Battlestar Galactica, E10, S04.

Luna Septembrie este cea mai nehotarâtă: soarele-ar mai încălzi dar nu prea-i mai vine, ziua-ar fi mai lungă, dar lasă că mai vine vara și la anul, frigul parc-ar învălui totul, dar vin oricum Octombrie și Noiembrie, iar ploile parc-ar cădea, îns-au ajuns lunile de vară ce tocmai s-au dus. Astfel, natura se dă din propria-i cale, devine doar o scenă și nu un actor și lasă viața să evolueze nestingherită.

Încălzirea

Pe această scenă ne-am făcut intrarea, prin valea Sadului, plecați din Tălmaciu fiind. Andrei încă mă bombănea că nu adusesem nici un film pe telefon, motiv pentru care drumul cu trenul dinspre București i se păruse agonizant de lung.

Pe culmea Căpățânii

Pe culmea Căpățânii

După 25 de kilometri de asfalt am părăsit valea Sadului, spre Sud, pe Sădurel. A urmat o urcare lină și constantă preț de alți 17 kilometri, până-n punctul unde drumul taie culmea principală a Munților Lotrului, chiar prin mijlocul acesteia, la aproximativ 1660m.

Citește mai departe →

Roua Zorilor

Am plecat cât am putut de dimineață. O pedală, încă una, apoi cinci, zece, da, merge. E bine, simt cu mă-ncălzesc, simt cum morbul se desprinde din oase și fuge, fuge… Pe străzi oamenii se scurg precum un râu înspre biserică. E zi de sărbătoare și toți sunt îmbrăcați frumos. Am văzut chiar și câțiva săteni în costume tradiționale, cu tot cu opinci. Albi! Imaculați! Pe-o așa vreme pe care-ți vine greu să crezi în existența altei culori în afară de gri!

Barajul Gura Râului

Barajul Gura Râului

Am lăsat Gura Râului în spate. Ceața încă persista – pe alocuri și subțire – după ce a plouat aproape toată ziua precedentă și o bună parte din noapte. La baraj m-am oprit. Ce ciudat, îmi zic, pare crescut aici. După această scurtă observație m-am opintit mai departe, pe lângă lac și, la cumpăna drumurilor, am apucat în stânga pe valea Râului Mare, prin cheile Cibinului.

Citește mai departe →

Revederea

După Brașov trenului i-a fost cuplată o copaie mecanică pe post de locomotivă, care pur și simplu nu era capabilă s-asigure suficientă putere pentru a se deplasa și a răci – în același timp – aerul din vagoane.

Astfel că, sub climatizarea doar un pic mai puternică decât suflarea unui gherlan muribund am fost obligat să suport circul ieftin ținut de un cuib de cațe pripășit în celălalt capăt al cupeului. Dinspre ei se distingea un râs ca de mitralieră turbată, acompaniată de acorduri lăutărești de petrecere. Și-n treacăt fie spus, nu știu dacă situația în sine mă deranja sau gândul că la un moment dat eram și eu parte-a unui astfel de spectacol.

La refugiul Cindrel

La refugiul Cindrel

O doamnă din dreapta mea, aflată într-o aparentă continuă expansiune, era vădit mult mai conturbată decât mine. Rodea la niște pezmeți cu atâta furie încât păreau a fi plăci de asfalt nemărunțit. Desigur, mai devreme nu avusese nicio problemă în a-și evacua gunoiul pe ușă.

Citește mai departe →

Brâul Oltului

Am petrecut drumul până la Racoș, aflat chiar în măruntaiele coridorului feroviar de dilatare temporală Brașov – Sighișoara, făcând schimb între deducțiile lui Maigret și seducțiile lui Somnolențiu, mare filozof antic. De altfel, puțin a lipsit să ratez stația, dar noroc c-un grup de drumeți: m-au trezit auzindu-mi alarma ceasului de mână.

Cheile Dopca - Lumini și Umbre

Cheile Dopca – Lumini și Umbre

Întâmplarea a făcut ca ei să coboare-n același loc, numai că, pe când dânșii aveau treabă-n zona defileului Racoș-Augustin, eu am mers pe Olt în jos, către Valea Mare. Elementul călăuzitor al plimbării a fost rezervația Cheile Dopca, conturată pe bazinul acelui râu. În plan secund, îmi doream și explorarea legăturii cu Făgărașul.

Citește mai departe →

Pulsații de Primăvară

„Ai găsit, mă, fasole?”, mă întrebă c-un râs grohăit un lombrozian burtos în timp ce-mi așezam bagajul în tren. Mă auzise când întrebam la unul din magazinele din gară de niște conserve de fasole și cumva i s-a părut amuzant. Gara era Ploiești-Sud, iar eu și Andrei tocmai plecam spre Măneciu, într-o senină și răcoroasă dimineață de Mai.

După o scurtă vizită de aprovizionare am traversat barajul. Am făcut câteva poze la nivelul lacului (pe furiș, nu e voie!) și am luat în piept piciorul care se scurge din culmea principală a Munților Tătaru și se proptește în valea Teleajenului. Pe el, ca o venă, șerpuiește drumul spre una din vechile trecători care lega cele trei provincii românești: pasul Tabla Buții.

Dimineață la cabana Ciucaș

Dimineață la cabana Ciucaș

Citește mai departe →

Fantomele din Baraolt

Am avut o reținere încă de când m-am trezit de dimineață; un fel de teamă, aproape paralizantă. Era cât pe-aci să rămân la vatră pentru-a-mi cântări scuipatul, de nu m-aș fi convins, in extremis, că m-aș fi simțit cu mult mai neplăcut dac-aș fi ratat un week-end agreabil.

Tot acest ping-pong argumentativ dus cu un alter-ego în formă de zile mari m-a întârziat substanțial, motiv pentru care se făcuse deja 4 ale amiezei când am ajuns în Sfântu Gheorghe, am terminat de verificat bicicleta, am strâns chingile la brâu și, în sfârșit, am pornit.

Stâna din pasul Vadaș

Stâna din pasul Vadaș

Citește mai departe →

Halcyon

Se aude fluierul controlorului, iar la scurt timp măgăoaia emite un semnal prelung ca un urlet de pradă, apoi se urnește leneș, cu o zvâcnitură. Roțile calcă ușor peste șinele pline de riduri și gropițe – ca și cum n-ar vrea să-și strice lucitoarele bandaje. Croșetează cu aceeași teamă labirintul de macazuri controlate de o mână nevăzută ce se plimbă – probabil neobosit – peste claviatura unui calculator în timp ce ființa umană de care este atașată soarbe cu o față buhăită dintr-o cană de cafea.

Apus la Coronini

Apus la Coronini

Garnitura cărată în spinare de aceste roți părăsește, într-un târziu, Gara București Nord, în timp ce dinamurile antrenate de aceleași discuri metalice trimit fluxuri ordonate de electroni către diversele componente electrice ale vagoanelor: lumina albă și rece a becurilor o completează pe cea naturală, iar aerul condiționat tușește leneș, deși este absolut inutil în răcoarea unei dimineți la final de Aprilie Nebun.

Citește mai departe →

Poteci Singuratice

Demult, în timp ce schimbam impresii de bălăureală, Andrei mi-a zis într-o doară c-aș putea încerca și Bucegii și, cu toate că mi-a explicat că “da, dude, pe bune, partea vestică este cu mult mai puțin umblată” decât traseele-ndătinate, nu am putut fi sigur dacă-mi servește vreo butadă sau de vorbește serios.

Răsărit în Șaua Bătrâna

Răsărit în Șaua Bătrâna

Dar a trezit din hibernare un pitic înrădăcinat încă de la B4M 2014 și care cumva mi-a eludat firul gândrii. Mă pomenisem atunci, din senin, pe un drum răsărit discret cam pe unde Munții Bucegi se învecinează cu Leaota.

Citește mai departe →