Călătorii

Lait-motivul acestui site. Panaceu pentru trup și suflet, cu bicicleta, pe jos sau cu trenul, călătoriile reprezintă una din formele supreme de cunoaștere – atât a sinelui, cât și a vremii, vremurilor și oamenilor.

Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a III-a – În care se arată că berzei chioare chiar îi face Dumnezeu cuib

Ne-am trezit pe un soare feciorelnic, pe la ora șapte, aș zice, și-am început să umblăm agale prin baraca stânei și prin țarc după mâncare, cafea, apă și niște vișinată. Desigur, câinele cel mai câinos și-a reluat rolul de poteră și ne mârâia de dincolo de blănile care delimitau țarcul.

N-ai declarație? Nu ieși! Foto: Andrei.

N-ai declarație? Nu ieși! Foto: Andrei.

În schimb, pentru stăpânii de drept, ziua începuse deja la 4 dimineața, pe când soarele nu era decât o promisiune subțire și vânătă, în orizontul îndepărtat; au muls vacile și oile, care, în cazul lor, însumau mai bine 400 de capete și urmau să le scoată la păscut, iar munca se va isprăvi la miezul nopții sau mai târziu, după cum am văzut: strâns animale-n țarcuri, muls, procesat lapte.

Citește mai departe

Experiența Călimani-Hășmaș – Partea a II-a – Plumb, tunete și colți

Să fi fost somnul prea profund sau stupoarea bețelor lipsă care transformau cortul într-un balast de lux, nu știu, dar ceva mi-a turnat un plumb teribil în picioare în tot restul zilei, bașca faptul că parcă m-am trezit cu o senzație bizară de parcă aș fi fost dezmembrat. De altfel, chiar am avut o tentativă de-a căuta clemele și șuruburile de prindere a mâinilor și picioarelor.

Apusul la stână

Apusul la stână

Dimineața era răcoroasă și călduroasă în același timp. Îmi e greu să descriu senzația, dar cine a fost la munte, cunoaște despre ce vorbesc: nici frumoasă, nici urâtă; nici înaltă, nici scundă, nici grasă, nici slabă. (…) găsește-o dacă poți! Micul dejun ne-a fost la fel de nehotărât: când prânz, când cină, când chiar mic dejun, în funcție de ce mai răscoleam prin rucsac, plus un pumn de praf de nes, în lipsă de-altceva mai bun.

Citește mai departe

Experiența Călimani-Hășmaș – Partea I – Cumplit meșteșug de tâmpenie

Am petrecut șapte ore pe tren de la București la Deda. Un răstimp greu de suportat dacă nu ar fi fost atât de frumos drumul până acolo: am avut răgaz să pritocesc cu privirea fiecare cotlon de munte ce se ivea prin geamurile onctuoase ale vagonului în care ședeam tescuiți cu tot cu bagaje și biciclete.

Defileul Muresului

Defileul Muresului

Cu puțină imaginație, puteam vedea, în revers, culmile pe care urma să le traversăm, chiar dacă o parte se întruchipau văzduhului de partea cealaltă a depresiunii pe care o tăiam spre Nord. Iată Hămașul Mare, ceva mai încolo e Pasul Bicaz; ah, iată și Călimanii, pe la poalele căruia trenul se târăște de parc-ar avea o bizară stenahorie.

Citește mai departe

Șambelanii Rodnei

Muzica
Leech – Amazing Hog

Iată-mă iarăși pe valul de sudoare al inspirației, cu mintea pe urmele unei mici aventuri mai septentrionale decât întreprind de obicei. Vară. Cald. Cele 9 ore și jumătate de drum până spre Gura Lalei, ceva mai sus de Iacobeni, pe valea Bistriței, s-au scurs mai încet precum aerul ce se ridică din asfaltul încins.

Joben de nori

Joben de nori

Am lăsat mașina lângă un soi de canton forestier și ne-am echipat pentru 4 zile pe spinarea Rodnei, între Ineu și Pietrosu Mare. Lângă noi era un adevărat furnicar de oameni pentru un loc atât de izolat, ca într-o zi de târg. Probabil asta și era, judecând după gălețile și coșurile pline de ciuperci, fructe de pădure și după sticlele de trotil ce făceau turul mulțimii.

Citește mai departe

Sirius

Muzica
Release the Long Ships – Snow

Cred că, pentru mine cel puțin, a fost mai degraba un soi de hagealâc. E unul din acele locuri în care nu doar că voiam să fiu – trebuia să fiu. Mai exact, trebuia să fiu din nou, ca o aprofundare a conexiunii ce, numai cu trei ani înainte, se conturase.

Căci am acest gen de conexiuni cu locuri, prin care nu eu aleg să le vizitez, ci dânsele mă cheamă. Iar în acel week-end venise rândul Siriului, un munte care, cu un fin spirit de frondă, se înalță ca un punct strălucitor în monotonia dulce a Munților Buzăului.

Spre Mălâia

Spre Mălâia

Citește mai departe

Sine Qua Non

– Sine Qua Non, as they say;
– Without which not;
– Yes… Those things we deem essential, without which you cannot bear living. Without which life, in general, loses its specific value… It becomes… abstract….
– You may have a point, counselor.
Battlestar Galactica, E10, S04.

Luna Septembrie este cea mai nehotarâtă: soarele-ar mai încălzi dar nu prea-i mai vine, ziua-ar fi mai lungă, dar lasă că mai vine vara și la anul, frigul parc-ar învălui totul, dar vin oricum Octombrie și Noiembrie, iar ploile parc-ar cădea, îns-au ajuns lunile de vară ce tocmai s-au dus. Astfel, natura se dă din propria-i cale, devine doar o scenă și nu un actor și lasă viața să evolueze nestingherită.

Încălzirea

Pe această scenă ne-am făcut intrarea, prin valea Sadului, plecați din Tălmaciu fiind. Andrei încă mă bombănea că nu adusesem nici un film pe telefon, motiv pentru care drumul cu trenul dinspre București i se păruse agonizant de lung.

Pe culmea Căpățânii

Pe culmea Căpățânii

După 25 de kilometri de asfalt am părăsit valea Sadului, spre Sud, pe Sădurel. A urmat o urcare lină și constantă preț de alți 17 kilometri, până-n punctul unde drumul taie culmea principală a Munților Lotrului, chiar prin mijlocul acesteia, la aproximativ 1660m.

Citește mai departe

Roua Zorilor

Am plecat cât am putut de dimineață. O pedală, încă una, apoi cinci, zece, da, merge. E bine, simt cu mă-ncălzesc, simt cum morbul se desprinde din oase și fuge, fuge… Pe străzi oamenii se scurg precum un râu înspre biserică. E zi de sărbătoare și toți sunt îmbrăcați frumos. Am văzut chiar și câțiva săteni în costume tradiționale, cu tot cu opinci. Albi! Imaculați! Pe-o așa vreme pe care-ți vine greu să crezi în existența altei culori în afară de gri!

Barajul Gura Râului

Barajul Gura Râului

Am lăsat Gura Râului în spate. Ceața încă persista – pe alocuri și subțire – după ce a plouat aproape toată ziua precedentă și o bună parte din noapte. La baraj m-am oprit. Ce ciudat, îmi zic, pare crescut aici. După această scurtă observație m-am opintit mai departe, pe lângă lac și, la cumpăna drumurilor, am apucat în stânga pe valea Râului Mare, prin cheile Cibinului.

Citește mai departe

Revederea

După Brașov trenului i-a fost cuplată o copaie mecanică pe post de locomotivă, care pur și simplu nu era capabilă s-asigure suficientă putere pentru a se deplasa și a răci – în același timp – aerul din vagoane.

Astfel că, sub climatizarea doar un pic mai puternică decât suflarea unui gherlan muribund am fost obligat să suport circul ieftin ținut de un cuib de cațe pripășit în celălalt capăt al cupeului. Dinspre ei se distingea un râs ca de mitralieră turbată, acompaniată de acorduri lăutărești de petrecere. Și-n treacăt fie spus, nu știu dacă situația în sine mă deranja sau gândul că la un moment dat eram și eu parte-a unui astfel de spectacol.

La refugiul Cindrel

La refugiul Cindrel

O doamnă din dreapta mea, aflată într-o aparentă continuă expansiune, era vădit mult mai conturbată decât mine. Rodea la niște pezmeți cu atâta furie încât păreau a fi plăci de asfalt nemărunțit. Desigur, mai devreme nu avusese nicio problemă în a-și evacua gunoiul pe ușă.

Citește mai departe

Brâul Oltului

Am petrecut drumul până la Racoș, aflat chiar în măruntaiele coridorului feroviar de dilatare temporală BrașovSighișoara, făcând schimb între deducțiile lui Maigret și seducțiile lui Somnolențiu, mare filozof antic. De altfel, puțin a lipsit să ratez stația, dar noroc c-un grup de drumeți: m-au trezit auzindu-mi alarma ceasului de mână.

Cheile Dopca - Lumini și Umbre

Cheile Dopca – Lumini și Umbre

Întâmplarea a făcut ca ei să coboare-n același loc, numai că, pe când dânșii aveau treabă-n zona defileului Racoș-Augustin, eu am mers pe Olt în jos, către Valea Mare. Elementul călăuzitor al plimbării a fost rezervația Cheile Dopca, conturată pe bazinul acelui râu. În plan secund, îmi doream și explorarea legăturii cu Făgărașul.

Citește mai departe

Pulsații de Primăvară

„Ai găsit, mă, fasole?”, mă întrebă c-un râs grohăit un lombrozian burtos în timp ce-mi așezam bagajul în tren. Mă auzise când întrebam la unul din magazinele din gară de niște conserve de fasole și cumva i s-a părut amuzant. Gara era Ploiești-Sud, iar eu și Andrei tocmai plecam spre Măneciu, într-o senină și răcoroasă dimineață de Mai.

După o scurtă vizită de aprovizionare am traversat barajul. Am făcut câteva poze la nivelul lacului (pe furiș, nu e voie!) și am luat în piept piciorul care se scurge din culmea principală a Munților Tătaru și se proptește în valea Teleajenului. Pe el, ca o venă, șerpuiește drumul spre una din vechile trecători care lega cele trei provincii românești: pasul Tabla Buții.

Dimineață la cabana Ciucaș

Dimineață la cabana Ciucaș

Citește mai departe