Rogobete pentru fete!
Ele nu-s anahorete,
Nici măcar ascete,
Ele vor…
Doar Rogobete.
Triciclete, motorete
De reducere tichete?
Fie fete (ori babete),
Într-un cor,
Pline de dor,
‘Nalță voci și țipete:
Nicidecum!
Doar Rogobete!
Experimente
Nimeni nu ia cu sine prea multe lucruri nespuse pe Lumea Ailaltă
Fiecare ipostază, dusă până la ultima consecință, ar însemna așa:
- dacă scrii pentru tine în adevăratul sens al cuvântului ești ca Pașadia: ofticat pe lume, scrii într-un teasc de caiete și le dosești într-un dulap, iar, după ce îți crapă o venă la cap în timp ce faci explorări în Rașelica Nachmason, o mână necunscută preia caietele și le distruge;
- dacă scrii pentru alții stricto sensu atunci scrii doar ce vor să auză alții, fără nimic de-a face cu ce ai tu de zis.
Ambele situații sunt ca un deșert: prima pentru tine (și atenție, n-au toți norocul lui Pașadia de-a termina cu viața chiar atât de plăcut și spectaculos!), a doua pentru ceilalți.
Le-aș îndosaria conștiincios pe ambele sub capitolul Patologii Interesante fiindcă omul nu ia cu sine prea multe lucruri nespuse pe Lumea Ailaltă și cumva tot se strecoară apa aia îndelung mustită în dosul căpățânii, găsește crăpături, mai apoi sparge zăgazurile și mătură tot. Totuși, ultima variantă este universal acceptată și chiar baza sistemelor politice și a sistemelor de influență de la firul ierbii pe care-i construit inclusiv internetul.
Le Pisillique – Un set clasic de sufragerie (VI) – Fronturile
Compoziția fronturilor a fost de un așa nivel de dificultate încât poate fi descrisă doar prin cuvintele lui Jecmănoiu: Dar seara, când te-ntorci acasă cu lemnele, să ai grijă să-mi aduci înapoi și pâinea întreagă și burdușica de brânză ne-ncepută. Iată de ce:
– în primul rând, era necesară o parte fixă între fiecare pereche de uși, astfel încât ușile-n sine să nu țină toată povara portantă, chestiune importantă mai ales pentru cele de sus cu vitrină;
– apoi, intermezzo-ul liber dintre corpuri avea nevoie de o mască de natură să le unească într-un singur tablou vizual;
– de preferat ca sertarele să fie acționabile altfel decât cu ajutorul butonilor;
– ușile de sus nu trebuie să introducă orizontale suplimentare față de cele deja desenate de polițe și aveau mare nevoie de un adjuvant structural;
– ușile de jos, oarbe fiind, nu aveau voie să fure prea multă atenție, pericol introdus de panourile în relief din centru.
Tăieturi pentru ramele fețelor sertarelor
Separatorii dintre uși
Cum părțile fixe de separare sunt, ei bine, inamovibile, au fost primele la rând. În ton cu combinația stejar-sapeli în plan pentru ușile de jos, am ales din două panouri de stejar ce-a fost mai bun din ce rămăsese după ce ușile și-au tras partea lor; în treacăt fie spus, nu foarte bun nici așa. E drept, nici foarte rău.
Le Pisillique – Un set clasic de sufragerie (V) – Sertarele
Cu ambele carcase puse la punct, au urmat sertarele la rând, ultimul hop înainte de fronturi. Am prins la un moment dat niște oarbe de strunjit castroane din lemn de jarrah și mi s-a parut că ar fi perfecte ca lateralele sertarelor, combinate cu restul de stejar al cutiei, respectiv cu sapeliul și stejarul fronturilor. Am luat trei și s-a dovedit inspirat, întrucât mi-au ajuns chiar și pentru birou. Din păcate, acum nu mai găsesc, cel puțin nu cantități mici.
Pauză
Oarbele acestea sunt blocuri brute ce pot fi asemuite în chip optimist c-un paralelipiped. De facto, au forme neregulate, doar un pic mai cizelate decât cheresteaua netivită. La o lungime nominală de 350mm, erau îndestulătoare ca lungime, lățimea lor înscria de două ori lățimea cutiei plus suficient de prisos cât să acopere pierderile tehnologice, iar grosimea de aproximativ cinci ori cea de 18mm dorită.
Vuvuzela din Carpați se tocmește căpitan de remorcher
Există un tip de navigator, un soi de căpitan ce nu comandă vapoare imense sau submarine misterioase, ci un remorcher. Un remorcher care trage, smuceşte, ține laolaltă bucăți disparate de informații, opinii, și frământă cioburi de realitate pentru a le plasa cu zgărcenie într-un ținut ciudat și deloc liniștit. Astfel se tocmi și Vuvuzela noastră din Carpați.
Foto: Bogdan Stoica
Mândrul căpitan nu navighează pe apele adânci ale filozofiei, cunoașterii ori măcar inteligenței sau pe oceanul înspumat al poeziei. Nu, el preferă malurile tulburi ale cotidianului. Remorcherul său, cu motorul mereu pornit, se strecoară printre epave răbolite, pescuind glume vrut sarcastice, observații acide proiectate prin trei cuvinte jumate reciclate și o măsură generoasă de scepticism. Într-un mod ironic, remorcherul său nu trage niciodată spre un port clar definit; în schimb, trăiește pentru plăcerea de a trage: mai ales de urechi, de nervi, și, uneori, de ridicol. Niciodată de nădejde.
Spațiu locativ
Mai mulți vecini taman votaseră că se poate muta în noul apartament pe care și-l dorea. Nu era nou propriu-zis, ci pur și simplu nou pentru el. Îl luă în primire, avea minim două camere și interiorul aproape identic cu momentul în care-l livrase constructorul, cu degradările de rigoare, mai mici ori mai mari.
Se plimba gânditor dintr-o cameră în alta.
Foto: Bogdan Stoica
–
Era la un vecin în vizită, pe o răpciugoasă zi de iarnă. Se uita cu atenție la sistemul de încălzire deosebit de bizar: o sobă clasică, prin care treceau niște țevi de apă ce alimentau caloriferele. Vecinul se tot lăuda cu sistemul lui.
Înăuntru era totuși cald și plăcut.
Medley (XI)
De când băiețelul meu a-nceput să umble de colo-colo, uneori în timpul nopții, am avut nevoie să montez un paravan pe partea lui de pat, fiind necesari măcar 30 cm deasupra saltelei, deci 40 cm în total. Trebuia să fie cu o suprafață fină, relativ solid și lung de aproape 90 cm.
O mică dumă nu strică
Am cumpărat, deci, niște MDF predebitat și cantuit de la MAM Bricolaj, însă, din păcate n-am găsit pe lățimea dorită, ci de 30 cm, dar suficient de lung – 120 cm – cât să-l debitez în trei tronsoane de puțin sub 40 cm, înnădite apoi până la lungimea dorită. MDF-ul în sine este de calitate, fățuirea așa-și-așa, iar canturile modeste: ABS subțire, adeziv insuficient și slab. În cazul meu conta mai puțin, oricum trei sferturi din el a zburat din proiect.
Copiii domnului Alcibiade
Motto
Stăpâne, stăpâne, / Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc / Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare
Ce mă roade pe mine la Sfârșit-ul de Mileniu al lui Radu Tudoran e că putea să facă fresca și fără familia lui Alcibiade, în orice caz fără să fie atât de pedant de crud cu copiii săi și cu alte personaje născute de la Dumnezeu cu trăsături deosebite.
Putea doar să stropească meniul cu acest gen de cinism dacă dorea să chestioneze și să ilustreze destrămarea fibrei societății, nu să facă din asta felul principal, farfuriile, tacâmurile și scaunele, având astfel și posibilitatea de-a completa Formularul 49023 al Uniunii Scriitorilor – Cerere de clasificare roman balzacian (a se înmâna domnului Călinescu).
Sfârșit de Mileniu
Plus că distrugerea definitivă nu este taman stilul lui; îl văd egal cu cel ce-a scris bijuteria – îmi scuzați exaltarea – Un port la răsărit, primul său roman. Și acolo a fost un pic crud cu inginerul topit de iarna, vara și băutura de malurile Limanului Nistrului, însă încheie cu mugurii unui nou început. Personajul nu a fost complet decăzut, caracterul lui nu s-a schimbat, are ocazia de-a reflecta și de a merge mai departe deîmpreună cu un altul ce primește odată cu el o nouă șansă.
Ce cred că a vrut să facă a fost că, luând o seamă de calități omenești dezirabile, le-a întrupat în copiii domnului Alcibiade și-n alte varii personaje și i-a sacrificat astfel încât, rămânând memorabili prin destinul lor nedrept în raport cu epoca, răsădește acele calități în sufletul generațiilor următoare ce le primesc prin ochii și mintea povestitorului. Poate și mai important este ca toate posibilitățile umane înșirate, dezvoltate și ulterior sugrumate să nu mai depindă de supraviețuirea celui ce le întruchipează.
Le Pisillique – Un set clasic de sufragerie (IV) – Dulapul de sus
Într-un fel, corpul de sus reia temele și ideile servantei: împărțirea proporțională, profilele de tranziție, spatele din lemn masiv, îmbinările principale: cozi de rândunică sus, caneluri și falțuri jos, precum și un separator median. Împărțirea propriu-zisă, panoul din spate și alte câteva mici aspecte au, totuși, particularitățile lor și ar putea chiar prezenta interes.
Săniuța fuge
Înălțimea consistentă de 1000 mm (efectiv 805 mm, 195 mm reținuți pentru intermezzo) este de natură a stârni tot felul de fantezii privitoare la împărțirea spațiului interior generos, dar m-am mulțumit cu câte două polițe simple de fiecare parte. A brodi o diviziune atât funcțională cât și estetică este mai dificil decât pare.
Moștenire
Era la țară. Din când în când mai locuia pe-acolo. Una dintre camere era foarte solemnă. Avea foarte mult mobilier vechi de lemn și două ciudățenii: un cățelandru ce mai făcea din când în când pe nebunul, fără a fi totuși de pază, și o găină într-un mic țarc.
Foto: Bogdan Stoica
Mobilierul era excepțional de bine păstrat, totul așezat în general frumos, chit că înghesuit. Camera în sine părea de fapt mai degrabă un muzeu. De altfel, acolo nu locuia propriu-zis niciodată. Dar cel mai bizar obiect era un scaun suspendat din lemn cioplit dintr-o bucată, ca și cum ar fi fost o împletitură de crengi ori rădăcini mari și groase.
A doua cameră era mai aerisită și avea pe un perete un sistem uriaș de șifoniere. Foarte vechi și acela, și în stare la fel de bună. Intrând, își aduse aminte de tataie căutând ceva într-un sertar și depozitând în cele din urmă niște bani acolo.
Și dacă ramuri bat în țeavă
Puțin înainte de ora cinci dimineața permeabilitatea planșeului făcu loc unor zgomote ritmice, nu tocmai cele ce-nsoțesc rutina zilnică de luare-n piept a unei noi zile de lucru. De altfel, era duminică. Se trezi contrariat și, pentru a contracara minutul de cultură necerut, bătu la fel de ritmic în țeava de calorifer cu o tigaie. Își vârî niște dopuri pântecoase-n urechi și reuși, în sfârșit, să adoarmă.
Foto: Bogdan Stoica
Între timp, ce nu reușise muzica să trezească, reuși tigaia. Grupul conversațional se animă cu niște rare citate din cei mai de seamă birjari ce animaseră străzile Bucureștilor în trecut. Înjurături ce se credeau uitate scorojeau acum pereți, tavane, ofileau flori, crăpau sticla geamurilor. De la etajul patru, o hârcă bătrână și înăcrită sună la poliție.
Cine-i cine, care pe care – Bunul, Răul și Urâtul ca parabolă a lumii interioare (II)
Motto
You think you’re better than I am. Where we came from if one didn’t want to die of poverty, one became a priest or a bandit. You chose your way I chose mine. Mine was harder!
Partea centrală a filmului este ocupată de un diptic foarte interesant: mănăstirea San Antonio, respectiv lagărul de prizonieri Batterville. Între ele și restul sunt presărate deltaic câteva scene aparent mai puțin semnificative, dar la fel de importante: de la nota informativă a soldatului fără picioare, la snopirea Mariei în bătaie și fortul ruinat vizitat de Sentenza.
Plecarea de la San Antonio
Cei doi ajung la mănăstire trecând mai întâi printr-o tabără a Confederaților, unde li se spune că pot foarte bine să se predea Unioniștilor dacă doresc îngrijire medicală. Tuco, orientându-se rapid, realizează că sunt pe lângă un lăcaș de cult numit San Antonio și se îndreaptă într-acolo.
Stabilimentul este decrepit, dar activ, ordonat și perfect funcțional în rolul său fragil de adăpostire ori vindecare, indiferent de facțiunea ajunsă în nevoie. Cu alte cuvinte, elementele „administrative” moderne ale psihicului nu mai pot fi de niciun ajutor, ce trebuie acum găsit în structuri nu atât neutre cât comune ori, mai bine zis ancestrale, universale, primordiale ori poate arhetipale.
Ghidul ventilatoarelor 2026 – Oferte și modele mai incendiare decât vara
Încă din toamnă, când fu Barbara la ciclon, fiind fidel proverbului „Omul gospodar își face iarna car și vara sanie”, am desfășurat pentru voi o profundă cercetare de piață și, drept rezultat, am aliniat la start cele mai bune oferte pentru următorul sezon al Cupolei de Foc. Așa că vă sugerez să vă operaționalizați o cupolă de matrafox rece și să judecați la cald propunerile mele.
Ventilatorul Necurmat
Nu se oprește niciodată. Beneficiază de o rotație continuă, prestabilită cu precizie din fabrică la viteza nici-maximă-nici-minimă-nici-moderată, oricare ar fi momentul zilei sau condițiile din jur. Indiferent cât de mult se încălzește mediul sau cât de mult praf există, Ventilatorul Necurmat își face treaba cu osârdie, fie că-i nevoie, fie că – și mai ales dacă – nu-i nevoie.
Vara face ravagii
Nu are pauză, nici reglaj fin, nici dubii. În timp ce alte ventilatoare mai citesc temperatura, umiditatea sau bunul-simț al împrejurării, acesta vântură cu zel studiat, ca de instituție publică înainte de audit. Rezultatul este un mediu mereu alert, mereu activ, mereu aparent productiv și mereu puțin extenuat.
Consumă constant, vântură constant, obosește constant. Ceea ce-l face o alegere interesantă pentru diverse organizații, întrucât poate acoperi lejer un sfert din rolurile necesare.
Misiune imposibilă
Tocmai fusese admis în Familie și primi și cea dintâi însărcinare: fără să i se spuie de ce, trebuia să lichideze un alt mafiot. În societatea altui asasin cu ștate mai vechi, și în posesia unei chei făcute dinainte, pătrunse în casa țintei. O cunoștea oarecum din vis, dar i se păru mai ciudat cât de mică era în realitate, ca pentru un mafiot apostat.
Flacăra, ianuarie-martie 1981 (Anul 30, nr. 1-13) / nr. 5 / Digiteca Arcanum
Așteptau. În loc de victimă, a intrat fiul său. Misiunea se anulă discret și cel mai fericit era de fapt că nu mai trebuie să omoare pe nimeni în seara aceea, ceea ce oricum nu prea voia.
–
În Berlin, pe parcursul celui de-al doilea război mondial. Tot căuta cum să se apropie de țintă, remarcând în cele din urmă că e filat la rândul lui cu insistență. Simțea că nu poate fi complet sigur nici pe echipa lui.
Pa! Și pu! Și la!
Pornise-azi noapte iar să meargă mutul,
și, Doamne, cum cerca cu talpa lutul
încins de flăcări și umplut de scrum,
s-a încâlcit gemut cu fruntea-n drum.
A tot icnit, s-a încleștat, și iată
se deslușiră-n umbra cufundată
puzderie de Om ce tot se strânge,
încet, să-l vază cum borăște sânge.
Montesquieu, Despre Spiritul Legilor – Cartea XI, Capitolele IV-VI – Editura Științifică, București 1964
Sunt – cât? – vreo două săptămâni de când un cetățean binevoitor a stins lumina ANCPI-ului, a stins-o de tot și stinsă a rămas, răstimp în care circulația juridică sigură a imobilelor a fost complet blocată. Iar luni, 27 Iulie, guvernul a emis o plachie de cuvinte menită a ne asigura că-i totul ok și că încă nu se știe când va deveni funcțional, să nu sunăm că mai ies ei din când în când:
Baza de date centrală a sistemului cadastral – cea care conține evidența proprietăților și a drepturilor reale asupra imobilelor – nu a fost afectată. Nu există dovezi că atacatorii au avut acces la aceste date. Integritatea evidenței cadastrale și de carte funciară este, la acest moment, confirmată.