De chemi calul de nu-l chemi, el ori vine, ori nu vine
Afară sunt temperaturi extreme,
De cald fuge Bacovia-n cuptor;
Gândurile-i sunt eczeme
Și pe caldarâm îi mor.
Bréviaire de Renaud de Bar, Bibliothèque d’Étude de Verdun
Asfaltul se desprinde în fâșii,
E copt, e fript, e fiert, e sublimat;
Găoazele cu steag și betelii
Ne spun că suntem de căcat.
Afară sunt temperaturi extreme,
Domul de foc ne-a obrocit;
Gazeta grohăie pe varii teme
Și solemn ne-anunță c-am murit.
Probabil că de la-nceputul timpurilor a existat o preocupare pentru noțiunea de rege filozof. Destul de curios, o așa năzdrăvănie are trecere cu precădere între filozofi și mai puțin între oameni.
Thomas More, a man for all seasons indeed, a avut și el contribuția lui la literatura aceasta de specialitate și, s-ar putea spune, dintr-o poziție specială, cărând practic și o parte din povara guvernării. Adică n-a fost, precum comisarul Moldovan, cu mâinile curate, deși a vrut simultan și asta.
Oricum, se poate spune fără de șagă că a fost un om mare și în chestiuni de viață – ca bărbat de stat, ca negociator, ca responsabilitate, ca murdărie adunată pe mâini, nu doar ca idealism intelectual și filozofic. Un om mare, dar nu atât de mare ca epoca sa, nimeni nu poate fi totuși chiar atât de mare fără a se vârâ într-o contradicție fatală, încercând s-o facă și nereușind.
Dricul mergea agale, așa cum este potrivit să meargă dricul, purtând totuși un număr cel puțin prezumțios, chit că încurajator: B-123-RAI.
Pasagerul din spate ședea smirnă, așa cum se cade să șadă în asemenea situații, nu să țopăie de colo-colo, încurcând pe toți cei ce se-agită să facă tot posibilul să scape de dânsul. Deși, din când în când, unuia sau altuia, i se părea că parcă mișcă dintr-un picior ori vreo mână. Unii cu speranță, majoritatea cu teamă.
Atmosferă
Șoferul, Ghideon zis Luntrașul de către colegii săi, cu aer competent și sobru, și el potrivit situației, era totuși cam blazat și dăulat de mirosul de balsam. Mârâi ca pentru dânsul:
– I-am tot zis colegei să ție mâna mai strânsă când dă cu miresme, că-ntr-una din zile o să plec eu la volan și-o să ajung în spate, iar răposatul la volan.
Cu tot blocajul din vamă al încălzirii globale, reținută multă vreme la Naidăș, întârziind semnificativ sosirea Cupolei de Foc (sau expresia autorizată în sezonul estival 2026 este Domul de Căldură?), încălzirea locală-n cadrul restrâns al Nărăvașei mele face bine-mersi, cum zic cei mai moțați dintre intelectualii țării – adică precupeții știrilor – ravagii.
După operațiune
După ce domnișoara ce-mi ocupase locul a fost delicată și m-a anunțat că pleacă, așa cum o rugasem, mă băgai repede s-o mut înapoi pe locul meu și am trântit c-o copită de de minotaur peste butoanele ce acționează geamurile electrice din față și din spate. Odată parcată, dorind să-nchid geamurile la loc, ambele butoane dădură-n gol.
Afara curge, se-nnegură,
Cafeaua clefăie-n ibric;
Cerul urlă, scuipa ură,
Plâng si caii de la dric.
Bocet
Muribundă scroafa gâfâie-n coteț,
Ploaia pică, pic-pic-pic;
Testamentul grohăie citeț,
Caii plâng și trag la dric.
Un’te duci tu scroafa mea?
Zbiară Irinuca după dric;
Caii tropăie ca-n zeflemea,
Dar de fapt mai plâng un pic.
Odată adus materialul într-o stare cât de cât negociabilă, a trebuit să-și înfrunte în sfârșit destinul nu de grămadă de scânduri cu panaș, ci de carcasă bine închegată. Primul lucru de stabilit a fost, așadar, modalitatea de îmbinare. Pentru partea de sus – îmbinare în coadă de rândunică aleasă în primul rând pentru capacitatea de aplicare a unei forțe uniforme de prindere, dar considerentul vizual nu e de lepădat.
Corpul de servantă
Le-am tăiat cu mașina de frezat folosind șablonul Leigh D4R Pro; pe scurt, e un șablon bun, dar nu-și justifică marca Pro așa cum vine în pachetul standard din cauza faptului că nu conține niciun element ajutător de captare a rumegușului. Or, freza produce mult și cu energie cinetică mare, deci după fiecare piesă frezată consumi triplul timpului pentru curățenie.
Din când în când nepotu’meu își aduce aminte că trebuie să treacă clasa la fizică. De fapt nu el, ci soră-mea, el nu prea are de-ales. Iar atunci Alex trebuie să-și puie capișonul de tocilar și să se-aștearnă pe treabă.
Istoria recentă a acestei mici și vinovate voluptăți – pentru unii – a avut drept subiect electricitatea. Iar din toate problemele – și de la admitere n-am mai rezolvat atât de multe pe zi – una mi-a plăcut în mod deosebit fiindcă dădea posibilitatea desfășurării unui raționament ce permitea descrierea detaliată a fenomenului.
Ajunsese într-un oraș de munte cu iz minier decrepit. Căuta un apartament într-un cartier de blocuri mai nou, undeva la periferia orașului, să cumpere sau să închirieze. Un prim apartament era pe o parte din fațadă acoperită cu o copertină uriașă ce obstrucționa neplăcut tot spațiul de sub ea mai cu seamă prin paravanele sale laterale.
Foto: Bogdan Stoica
Nu prea îl coafa. Intră mai apoi într-unul din celelalte blocuri. Construite pe la sfârșitul comunismului, în ele fuseseră puse-n operă niște idei bune, dar cam prost executate. Dintr-un motiv necunoscut, liftul oprește doar din două în două etaje, iar primul etaj este trei.
Aparent este mare nevoie de șlefuirea manuală finală a unei piese după ce a fost șlefuită mecanizat – orbital, liniar, delta, indiferent ce geometrie alegi, trebuie o ultimă sărutare pentru a uniformiza suprafața.
Bloc de șlefuit
Cum arată această operațiune depinde foarte mult de specia lemnului. Specii năzuroase, cum ar fi pinul, au nevoie de coli abrazive pe suport ferm, căci diferența de duritate între fibrele sale duce la o degajare inconsistentă de material. Buretele, prin natura lui moale, aplică o forță neuniformă și urmărește prea mult suprafața în loc s-o corecteze.
Își puse centura, dar centura refuză. Spuse că nu vrea să fie complice la ce urmează.
Bine, fă cum vrei, îi răspunse el, înghițind un gât de vin care nu mai era vin, ci o formă lichidă de regret îmbuteliat.
Motorul porni singur, ofuscat. Iar mă pui să car așteptările tale sociale? Nu mai pot, șefu’!
Dânsul dădu din umeri. Și el era tot acolo, într-o formă de nemișcare dezorientată, ca o șosetă umedă și-mbibată cu nisip, uitată pe bordul existenței.
Pe bancheta din spate, un pepene murat îl privea cu reproș.
– Cam tupeu să mă ignori atâția ani, zise pepenele.
– N-am știut că vorbești, bă, răspunse mai puțin surprins decât ar cere-o situația.
– Nici eu n-am știut până azi, suspină pepenele cu înțelepciunea pierdută a unei sticle goale.
Erau trei persoane pe un bulevard. El, pe jos, o grasă pe bicicletă, un alt individ tot pe bicicletă. Nu avea nicio legatură cu ei, nici măcar nu îi cunoștea. Individul spunea ceva de genul că i se termina o suspendare la serviciu, imediat după care va fi și promovat de firmă și se va putea răzbuna pe cel ce l-a turnat pentru o încălcare de politici woke. Grasa părea să traga cumva cu urechea.
Foto: Bogdan Stoica
Deodată începu sa alerge, îi depăși pe cei doi si începu să zboare la discreție și să descrie niște mișcări similare cu dansul pe gheață. Ateriză ceva mai departe și o voce, ca și cum ar fi fost a lui, dar venind de aiurea, spuse că diferența dintre Diavol și Dumnezeu e că Diavolul e afabil, iar Dumnezeu e blând.
Continuăm interesantul – pentru unii – studiu al știrilor privitoare la calea ferată ce-i acum imposibil de realizat. Nu, vi se pare, peste acele dealuri nu se construiește nicio autostradă. Mă rog, Revista Flacăra este, ca de obicei, la înălțime, chiar se poate spune că intră cu talpa pe tibie (în ton propabil cu rolul ei de propagandă cu față umană).
Anul 1983 – Revista Flacăra, Nr. 18 din 6 Mai, Pag. 12-13 – Noua cale ferată Vîlcele – Rîmnicu Vîlcea
Tunelul Ploștina – portalul dinspre Topolog
Anul al III-lea al cincinalului. Încă un reportaj eveniment, la aproximativ un an de anteriorul reportaj. Lucrările au progresat chiar bine, imaginile sunt excepționale, iar textul e foarte bun. Constat că încet-încet mă simt transportat în atmosfera acelor ani. Sper că autorii au fost recompensați pe măsură: o cartelă-n plus la pâine, carne și butelii.
E sfîrşit de aprilie, o zi cu mult soare, ca-n miezul lui august. Cu trei ani în urmă, cam în aceeaşi vreme, am descins pentru prima dată în cartierul general al Şantierului 3 tunele Rîmnicu Vîlcea – Vîlcele. Barăcile constructorilor mai păstrau încă miros de vopsea proaspătă. Acum, după mai bine de o mie de zile de muncă, oamenii şantierului şi-au croit drum cu migală, prin luptă, spre temeliile drumului pe care îl doresc pornit din inimile lor şi ajuns la înălţimea soarelui.
Este un magazin uriaș, cu arhitectură și design în stil interbelic. O parte semnificativă din el a fost închisă la un moment dat pentru că era o problema la porțiunea corespunzătoare din acoperiș.
Foto: Bogdan Stoica
Lumea de pe-acolo e foarte îngrijorată când vine vorba de a trece prin acea aripă și vorbește mai degrabă în șoaptă și ferit despre ea.
Nu mai știe nici el cum se făcea de traversa pe-acolo, cu un soi de emoție a descoperirii ori a ceva ilegal. Ciudat cum multe tejghele și standuri au fost lăsate cu tot cu marfă.
Pentru carcasă (a dulapului și pentru biroul meu la care lucrez acum) am luat niște panouri de pin groase de 24mm. Ținute un timp îndelungat în condiții mai degrabă improprii – adică aglomerate și sprijinite de perete, unele dintre ele s-au curbat transversal. Așadar, primul hop de trecut a fost să le aduc la o formă prelucrabilă, nu atât perfect plană, cât să poți descrie o suprafață mediană plană, deci suportând oarecare ondulații.
Promit să mă îndrept
Pentru început, le-am tăiat aproape de cotele finale, cu 40mm suplimentari pe lungime și 20mm pe lățime, fără pretenții de perpendicularitate sau paralelism, având în vedere că marginile nu erau neam drepte.
Având de-a face cu o lățime redusă (aproximativ 280mm fără panoul din spate – aplicat, iar nu-ncastrat – și fără fronturi), dintr-un panou brut puteam decupa aproape tot conturul carcasei, dar alegând ce era mai estetic ori mai sănătos, am consumat două. Resturile le-am debitat în bucăți mai mici și le-am lăsat de plăsilă. Că tot eram în cartier, am decupat și conturul pentru corpul de sus.
Sub privirile atente, masive și reci ale Casei Scînteii, un mic velier taie agale apele liniștite ale Herăstrăului. Cineva privește de după firave mlădițe de salcie și-ntipărește pentru totdeauna micul moment de libertate a celor doi pasageri, unul din ei la bustul gol, altul cu prezență conspirativă, mascat aproape complet.
Velier pe Herăstrău
Că suspina după cineva din ambarcațiune, că suspina după ceva mai mult decât o simplă amăgire de vară pe lac, nu știu. Dar e un strop de concesie furată ordinii oficiale din spatele clădirii din fundal, deci, într-un fel, și o mică infracțiune, mai condamabila azi decât atunci.
