De ceva vreme încoace Vuvuzela din Carpați se zbate într-o necurmată stare de surescitare, mai rău decât de obicei. Sunt sincer îngrijorat. Ce s-o întâmpla oare-n acea modestă rețea de idei fixe și automatisme ideologice prin care curge clocotitor mereu aceeași concluzie: dacă realitatea nu încape-n schemă, atunci cu atât mai rău pentru realitate?

Ale vieții valuri…

Nu știu ce anume îl agită, dar pot bănui mecanismul: delicata frenezie a validării. Când unii mai nerozi, dar cu sufletul la fel de prizărit, îți prind din zbor neghiobiile, ai senzația seducătoare că, dacă mai era nevoie, ți s-a confirmat geniul. Și dintr-odată:

– o preferință subiectivă devine politică publică;
– o iritare personală devine viziune despre binele comun,
– iar un reflex de superioritate se preface-n rațiune.

Și fiindcă viața satului, unul dintre subiectele reciclate periodic mai agresiv ca PET-urile, transformate-n idei bune prin simpla lor repetare cu suficientă încuntare, s-a nimerit prin discursul public, a lăsat deoparte activitatea lui preferată de moment – tămâierea salvatorului – și-a reluat o veche obsesie: stârpirea satelor și-a țăranilor fiindcă sunt prea căpoși să se lase colectivizați din nou și aparent prea gogomani să decidă singuri dacă să o facă.

De ce? Păi sunt o problemă-n sine atât de mare încât România n-are viitor cât satele se vor încăpățâna să ființeze: țăranii, ca-ntotdeauna, țin țara-n loc, blochează pământul, nu sunt eficienți, nu sunt moderni, iar soluția logică pentru oricine are un minim apetit de comandă și degetul arătător sub o anumită grosime, este să fie comasate, optimizate și integrate strategic în unități mai mari ca să nu-ncurce planurile! Care? Nu există încă, cert e că le-ncurcă!

E o idee care sună tehnocratic, dar are un miez vechi de când lumea: noi știm mai bine ce e bine pentru voi. Se ambalează frumos în grafice, în cuvinte precum eficiență și reformă, și se livrează cu aerul moral al omului care te salvează cu forța. De data asta sigur-sigur o să meargă, întrucât:

– e cu albastru pe steag;
– e cu blugi și cu banane;
– e cu vacanțe de lux;
– are steluțe galbene pe steag;
– e cu libertate de exprimare tip Cine nu citește din surse oficiale sigur bea cu Putin;
– e cu democrație tip Nu e momentul acum să vedem de ce s-au anulat alegerile dar suntem siguri prin analogie că le-am anulat pentru că Putin.

Mă rog, în mizericordia lui nu cred că dorește neapărat să măture bătătura de țărani așa cum scrie (deși măsura-n care limbajul metaforic exprimă dorințe reale este-ntotdeauna nedeterminată!), până și el măcar atât realizează: că de trăpași tot va fi nevoie.

Este o concluzie aprioric formulată, mai veche decât omul, că gloria necesită brațe docile pentru arme și lopeți și-i mai bine să presteze alții decât centurionul nostru necioplit, locul său este la strategie și la ideologie, acolo strălucește cu adevărat. Strălucește, dar cam în flash-uri.

Se pare că dorința de centralizare invocată compulsiv din cauză că oamenii-s prea nătărăi să-și cunoască propriul bine este simultan: un soi de Sfânt Graal, un vis umed și o incantație mistică. Cum s-or fi descurcat primitivii atâta vreme fără un guvern și-o puzderie de minți luminate care să le bage dumicatul înțelepciunii drept în gură nu știu…

Din păcate, este și suprema expresie a eșecului administrativ, vădind atât incompetență cât și rea credință structurală: afară de câteva orașe, localitățile trebuie să existe doar ca pretext de organigramă și ca ugere de muls. Când nu mai este sustenabil, îi dai foc și te muți în altă parte.

Cu alte cuvinte, după ce distrugi sistematic micile comunități prin frustrarea lor de mijloace concrete pentru dezvoltarea locală (să amintesc aici oare de mafia arendelor?), tăind inclusiv liniile ferate pe motiv de neprofitabilitate (după ce le-ai asigurat neprofitabilitatea) tot tu ai salvarea:

Frate, acum că te-am făcut scrum până-n temelii nu știu cum scoteai cămașa fără ideea mea genială de-a-ți propune să încetezi a mai exista ca o comunitate de sine stătătoare și să fii integrată unor unități administrative mai mari. Îmi rămâi dator, da?

Din păcate niciun strateg nu bate cu gândul prea departe. Niște orașe ce abia își gestionează propriile suburbii (măcar zonele centrale de-ar fi la dungă…), au să facă oare față unor situații precum:

– prevenirea alunecării comunităților înglobate într-o stare și mai jalnică decât cea-n care unele din ele cu siguranță că sunt acuma;
– migrarea locuitorilor de-a dreptul în cel mai apropiat oraș și – Doamne Apără și Păzește – chiar pe șosele, dându-i motiv Vuvuzelei să facă spume-n direct că n-are loc de dânșii să șofeze ca pișcat de bâză?

Eu aș zice că dimpotrivă: organizarea teritorială actuală este aproape perfectă. Ce-i lipsește e nu mai multă centralizare, ci mai multă descentralizare. În mod normal, un județ, întrucât singur suportă consecințele, trebuie să-și ia peste 90% din decizii de capul său. Guvernul ar trebui să se ocupe de problemele cu adevărat naționale:

– infrastructură majoră,
– proiecte strategice,
– standarde clare,
– control superior anti-corupție,
– și arbitraj.

În rest, comunitățile trebuie să respire, să experimenteze, să greșească și să învețe. Observați că n-am trecut nici  învățământul, nici taxarea pe deplin la nivel național: ca un județ să fie cu adevărat competitiv în specificul său, trebuie să-și poată face singur programa de studii și să-și poată stimula întreprinderile cu o fiscalitate conformă cu specificul.

Ceea ce-nseamnă, în treacăt fie spus, că Vuvuzela-și poate întemeia propriul județ, undeva unde oamenii au plecat de tot – cât mai sus în munți ori poate-n Bărăgan, de unde să nu le simțim suflarea – și poate cere dijmă 100% pentru privilegiul de-a le spune oamenilor cât sunt de neghiobi, inclusiv chirie anuală pentru proprietățile luate de cetățeni cu bani deja impozitați.

Satele și comunele se nasc, trăiesc și mor ca și oamenii din ele. Uneori supraviețuirea necesită o formă sau alta de colaborare sau chiar unirea de comun acord. Ar fi bine ca acest ciclu de viață să fie natural, iar sistemul administrativ să le permită să dea ce-au mai bun în fluxul național de schimb, fără să fie integrate cu arcanul în niște acumulări făcute artificial după cum e mai optim de administrat în mod centralizat.

Ce? Nu știu. Nimeni nu știe (aparent nici nu vrea să știe), dar eu fac pariu că ei știu și – erezie! – că nici nu-s chiar așa proști. Și poate că expunerea în marile magazine e doar o falsă problemă, doară n-au brevetat dânsele comerțul. Astea-s doar harfe și aroganță de parveniți suiți peste noapte-n copac, ce-au impresia că pot dicta din spatele unui ecran viața, necazurile și fericirile cuiva aflat la sute de kilometri distanță.

Nu toți vor să plece și nici nu-i bine din punct de vedere strategic: valoarea distribuită liber pe teritoriul țării este mult mai durabilă și mai ridicată decât ceva direcționat artificial de-o armată de conțopiști.