Un zgomot tectonic primordial răzbătu din cort spre creierii munților și mă trezi din cele trei visuri recursive în care mă scăldam. Nu era de la mine. Un alt zgomot, un fel de replică, timidă ca densitate-a decibelilor, dar compensând pe alte planuri, s-a făcut auzit. Acela era de la mine. Și, evident, tocmai acum se blocă fermoarul cortului.
Da, se poate Oslea!
Scot nasul afară. Îngheață. Îl bag la loc înăuntru. Cade. Îl pun la loc până să nu devină și el general, apoi îl scot din nou afară. Apoi trag și restul din mine. Ici colo în vatră, câțiva licurici ai focului încă luceau în bezna dimineții. L-am ațâțat, am pus niște vreascuri păstrate din ajun anume pentru acest scop, am scos cana de aluminiu pe care o car mereu după mine de mai bine de zece ani și am pus apă pentru nes.
