Ne-am trezit înainte ca soarele să treacă de culmile din jur. Era frig, dar plăcut, neamenințător și aseptic. M-am dus la izvorul cu robinet care se afla la câteva zeci de metri în fața refugiului și m-am spălat până-n brâu. Frigul de afară părea canicular pe lângă apa izvorului. E genul de experiență care te face să-ți simți sângele curgând prin vene precum un fluviu de grohotiș.

La drum din nou!

A fost o dimineață lentă. Ne permiteam această risipă nevinovată. Ziua era încă lungă și nici nu aveam mult de mers. Am avut timp de două cafele chiar, de un mic dejun pregătit și savurat pe îndelete, de savurat și răsăritul, atât cât a putut fi prins din gura acelei căldări.

Lângă refugiul Buta

Savuratul pe îndelete a fost o idee bună: urcarea până-n șaua Plaiul Mic, așa neîncălziți cum eram, ar fi fost poate și un exercițiu de vomitat-viteză. Așa, doar o încălzire agreabilă. Din punctul acela, unde se înșiră și câteva lacuri, Tăurile Pelegii, am făcut stânga; prin dreapta, se poate da roată peste Custura, spre Păpușa și Peleaga, iar tot înainte se ajunge în Poiana Pelegii.

Noi, deci, am ținut pe Banda Roșie, ca și cum am vrea să ajungem în Herculane, unde este capătul traseului, dar fără să avem ambiții așa mari. De fapt, urma să coborâm peste noapte-n pasul Jiu-Cerna.

O cafă înainte de drum

Văzând înainte cu un an traseul care vine dinspre Custura, de care tocmai am amintit, aș putea spune din capu’ locului că Retezatul și Retezatul Mic sunt doi munți vitregi, adică din mame diferite sau tați diferiți sau din ambii părinți diferiți, lipiți cât să stea împreună în același masiv și-n același Parc Național, ca și cum ar fi un orfelinat.

Privind înapoi spre Custura

Împreună, dar, în realitate, două caractere diferite: unul își proclamă măreția, altul și-o coace-n interior și te cheamă cumva să o ghicești. Și e lung și întins și ai timp să o ghicești. Iar de la un punct încolo nici nu ai de ales.

Așadar, merserăm cu gândul de-a sui mai întâi Piatra Iorgovanului, traversând un tunel prelung de jnepeniș, dar nu din acela care te sufocă precum o gloată flămândă ce vrea să te mânce din lipsă de altceva, ci din acela care stă strajă precum o gardă imperială.

Pauză de…

Am ieșit din acel coridor înainte de vârful Scorota, într-un plai pudrat cu raze vechi de soare. În contrapunct, dincolo de valea Lăpușnicului, se înălțau stâncăriile Retezatului, cu elemente specifice unei tiranii renascentiste, și mă gândeam cum munții au tot felul de mijloace pentru a-ți induce aceleași stări.

…miere

Pot sa producă o stare de exaltare soră cu teama fie prin pietre omniprezente și nelăsându-ți loc de pus piciorul mai larg de-un lat de pulă, fie prin plaiuri infinite, când le raportezi la dimensiuni umane. Personal, poate că prefer plaiurile, nu mi se par atat de de definitive, mai ai loc de negociat, dar îmi place să privesc și stâncariile de la o oarecare distanță.

Din acest punct de vedere, eram în situația ideală. Mai aveam de gestionat aprehensiunea Ursului vis-a-vis de apă: îl cam speriaseră comesenii noștri din ajun spunându-i că nu se găsește pe traseu, dar mie personal îmi reieșea că avem cel puțin două locuri de unde ne putem alimenta.

Spre platforma Borăscu

În definitiv, sunt două teme recursive pe munte: frica de moarte prin deshidratare și frica de moarte prin inaniție, chiar dacă nu ni se prezintă atât de marțial. Pe un distant loc trei sunt frica de moarte de colții jivinelor și frica de prăbușire sub un bagaj prea greu, motiv pentru care de multe ori ne rupem spinările cărând mâncare și apă de parcă s-ar bate turcii la gurile noastre.

Scocul Drăgșanului

Apă am găsit, într-adevăr: un izvor care dă-n Scocul Drăgșanului, o vale care crestează toată culmea, ca o tăietură de sabie, ce pleacă dintr-o șa chiar deasupra stânei Scorota. O vale seacă, în partea superioară, seacă la suprafață. Noi am găsit acel izvor care ieșea din pământ și, peste cinci metri, intra la loc. Mare noroc, aș putea spune. Încă o săptămână de secetă și s-ar fi isprăvit și acela.

– Nu-mi zi, Boia, că trebuie să urcăm pe acolo!
– Nu-ți zic, Alexey.

Urcarea spre Albele

Se referea, desigur, la urcușul spre vârful Albele. Pe care, la fel de evident, a trebuit să îl urcăm. Din punctul unde ne aflam, părea o grozăvie de urcuș, dar, în realitate, nu a fost deloc atât de rău. După ce mi-am făcut pașii, l-am urcat dintr-o-nghițitură și l-am așteptat pe Alex într-o izolare aproape perfectă, preț de zece minute.

Piule văzut dinspre Albele

Este frumoasă izolarea de acest gen, într-un asemenea loc. Și, dată fiind dualitatea prezentă în orice, este și înfiorătoare. Nu doar pentru că rămâi singur cu gândurile tale ci și pentru că, de nicăieri, nechemate de nimeni, precum vântul, tot felul de alte gânduri îți invadează biosfera.

Ar putea să-ți vină, bunăoară, o idee foarte bizară: cum ar fi să te arunci de pe cutare stânca sau în cutare vâltoare, e cale lungă până jos. Dacă ești un om normal, te scuturi de ștrengăria asta ca de niște praf pe umăr și-ți zici, hmm, foarte ciudat, apoi îți vezi de treabă.

Oslea de pe Piatra Iorgovanului

Este imposibil de acoperit tot spectrul, vreau doar să subliniez cât de ciudat și divers e procesul. Și pare că întregul decor participă la el: lapiezuri, steiuri, ogașuri, scocuri, vârfuri, colțuri, văi, izvoare, grohotișuri, jnepenișuri, pajiști, nori, vânt, tot. Inevitabil, toate sunt legate de un simbol al lumii noastre interioare. Cele care ajung să ne reprezinte pe toți, ajung legende, bănuiesc, sau denumiri pe hartă.

Piatra Iorgovanului

Așa și cu Piatra Iorgovanului. Lesne de înțeles cum s-a împământenit aici legenda: nu există un alt loc din țara asta cu o asemenea complexitate psihologică crestată în chiar relieful fizic. Aproape că simți greutatea unui început de lume, strânsă peste două văi.

Și legenda spune că piatra aceea îl reprezintă pe Iorgovan, împietrit cumva în poziție de atac. Ca impresie personală, aș zice, mai degrabă, un ansamblu mortuar ce dublează ca amenințare. Așa mi-a părut de jos. Într-adevăr, pare ca și cum ar sta geană peste Oslea, ca un soi de legendă a lui El Cid, dacă vreți.

Sălaș

Nu mi-e clar, în orice caz, în ce măsură profilul lui Iovan Iorgovan se confundă folcloric cu cel al lui Hercule, dar oare nu reprezintă același lucru? Că sunt unul o prelucrare a celuilalt, că sunt două personaje distincte, contează mai puțin, cât contează disponibilitatea mentală colectivă de raportare și adoptare a lor ca principiu.

Vârful Stănuleții Mari

Și, fiindcă am un muc de erudiție-n nas și trebuie să bag degetul să-l scoț, e musai să mă întreb: ori ce simbolizează cei doi? Sunt o forță creatoare, cumulată în secole, a fiecărui om care a trăit vreodată, pe aici ori aiurea, forță care a lucrat fără osteneală pentru curățarea locurilor, atât fizic cât și sufletește, astfel încât civilizațiile să poată propăși.  Evident că tot felul de indivizi deosebiți s-au ridicat deasupra gloatei în momente de cumpănă, dar nu cred că aici e vorba de un individ anume, cât de o selecție simbolizatoare a virtuților omenești.

Accesul pe vârf nu e imediat. Se cere urcat un horn ușor pentru a ajunge pe stâncăraia sa, de unde ești perfect aliniat cu cu vârful Oslea. Jos, chiar la picioare, este poiana Câmpușel; acolo, de câțiva ani este un camping amenajat în adevăratul sens al cuvântului. Departe, la Vest, chiar Sud-Vest, se văd mai distinct Piatra Cloșani, cred, după formă și poziționare și defileul Cernei care, de la distanța la care ne aflam și în acel moment al zilei, părea o adâncitură-n cer, nu în pământ.

Șaua Paltina

Am coborât de pe vârf pe o potecă bolovănoasă, încadrată de jnepeniș, către o șa largă, nu știu cum altfel să-i zic, situată chiar deasupra văii Iarului, cea care dă-n Câmpușel. Apoi iar am urcat, până sub Stănuleții Mari, un soi de dos de cazemată din calcar și iar am coborât, în șaua Paltina.

În stânga, valea Iarului, în dreapta, plaiul Soarbele.

– Nu-mi zi, Boia, că trebuie să urcăm pe acolo!
– Nu-ți zic, Alexey!

Se uita la vârful Paltina. L-am lăsat să suspine vreo zece minute și apoi am început să cobor spre Plaiul Soarbele, de unde izvorăște Jiul de Vest. Izvorăște, dar nu prea se vede. Nu prea se văd nici lacurile se sub Paltina, adică se vedeau doar cuvetele secate.

Numele locului seamănă grozav cu noțiunea de sorb, ochi în relieful calcaros prin care cursurile de apă alunecă sub pământ, curg prin galerii subterane și nu rămân la suprafață decât atunci când debitul este suficient de mare. Deci toată secretomania hidrologică prezentă aici este de-nțeles.

Înapoi spre Șaua Paltina

De altfel, plaiul Soarbele se află la marginea atât a două masive diferite, Retezat și Godeanu, cât și a două tipuri de roci: calcar, respectiv șisturi cristaline. Nu e ceva ce remarci din prima, dar intuitiv te izbește asectul eclectic. Place ochiului, dar îl și intrigă.

Plaiul Soarbele

De pe culmea înierbată pe care am coborât în etajul superior al văii se vede clar diferența: pe mâna stângă, dominată de stâncăria Iarului, dar și în față – doline și lapiezuri, iar pe mâna dreaptă, dominată de stâncăria denumită colectiv Piatra Sturului – lespezi și grohotișuri cristaline.

Tăul fără fund este chiar o dolină, cred, umplută cu apă, după modul în care se conturează malurile, precum marginile unei pâlnii înfundate. Ne-am oprit în vecinătatea lui să luăm apă dintr-un pârâiaș ce aluneca pe sub iarbă, filtrată de un pachet de pietre și mușchi.

Fundul văii Soarbele

Un pic riscant, poate, având în vedere că pe aici paște o turmă de oi (mai jos, la liziera pădurii, se află stâna Soarbele), deci am luat doar într-o sticlă mică, doar cu titlu de urgență și am și adăugat o pastilă dezinfectantă. Galbenul e frumos, dar gălbenarea nu.

Tăul fără fund

De jos veneau doi drumeți (tată și fiu) și un câine și, cât am oprit noi, ne-am intersectat și am stat un pic de vorbă. Sau mai bine zis Ursu s-a băgat mai mult în seamă ei, pe mine mă fascina mai mult câinele care, literalmente, mânca geologia pe pâine: lua cataroaie-n bot și le plimba de colo-colo.

Din câte am înțeles tatăl era un american stabilit de-o bucată de vreme-n Lupeni sau Vulcan. N-am prins exact care era ocupația principală, dar am reținut că se ocupa și de câteva trasee de downhill, printre care si poteca Baloo de la Straja.

N-am putut să mă abțin 🙂

Ce am remarcat a fost o oarecare schimbare de atitudine la Alex, subtilă, aproape imperceptibilă, dar cu siguranță o crăpătură-n trufia lui geto-dacă. Am zis că poate mi s-a părut, însă acel entuziasm al românului atunci când întâlnește un străin este inconfundabil.

Stâna Soarbele

La cote mai grosolane și ridicat la nivel de mândrie dată neglijent cu mistria, încă-l vezi la tot felul de oameni, de la contese la bucătărese. E un atribut, culmea, mai ales al celor ce se vor educați și cu vederi înaintate, chiar dacă nu au monopol asupra lui.

Cum apare un maimuțoi străin care vorbește apreciativ la adresa noastră, cum se udă-n pantaloni, de parcă dacă nu li s-ar spune n-ar fi în stare să-și judece singuri ce au și ce n-au.  Este, dragii mei, materialul din care sunt făcuți sclavii, cel mai durabil material din lume.

Înapoi spre Șaua Paltina

Nu era și cazul drumețului cu care ne-am întâlnit, desigur; mi s-a părut un individ foarte spălat și, în general, vag nepăsător la genul ăsta de lingușeală. Iar câinele lui, un lup flocos, de-a dreptul adorabil, te lăsa să-i faci cam tot ce te tăia capul.

Coborând spre DN66A

Presupun că pauza a fost binevenită, chiar dacă ne aștepta doar coborâre. Aș contesta totuși cuvântul doar, măcar că prefer oricând o urcare unei coborâri. Apoi și pentru că, deși am coborât prin albia Jiului, n-am dat de niciun strop de apă și rezervele se micșorau iar. Noroc cu un izvor găsit pe stânga, exact unde drumul face un cot, trece peste un afluent și-ncepe să urce serios.

Cu soarele dispărut după stânci, am urcat cu mult spor. În pas, pe marginea drumului, am dat de un grup pestriț și numeros de oameni ce încinseseră o masă câmpenească. Imediat m-au mirosit de ramazangiu și m-au poftit la masă. Prevenitor, le-am zis că nu sunt singur.

Spre pasul Jiu-Cerna

Ba chiar ne-au și lăsat o bună parte din meniul lor: cartofi făcuți pe jar, cârnați, pâine din belșug și palincă. Ceva mai târziu a tras pe dreapta un alt grup, împachetat în două mașini. Cât m-am ocupat de cort, Alex a tot mormăit cu ei.

Mai pleacă dacă poți

Bine că găseam greu loc de cuie și eram ocupat, căci îmi terminasem deja vorbele și aș fi părut nepoliticos, dacă nu ridicol: forțat să emit vreo idee, aș fi scos doar gârâituri, cum scoate o baterie secată de chiuvetă. Nu știu de unde avea el atâtea cuvinte-n rezervor. Ori, cine știe, poate dacă n-ar vorbi cu oricine despre orice i s-ar scurta limba la jumate. La plecare, ne-au lăsat și ei doi litri de apă.

Focul era deja făcut, doar am mai tăiat de dincolo de drum niște crengi dintr-un copac răposat de dor de drujbă și lăsat acolo. Nu avea rost să mai avansăm, evident, aveam de toate, iar a doua zi oricum urcarea era scurtă, nu foarte grea, iar restul traseului fără surprize. Sau, mă rog, așa credeam.

Noapte bună!

La vest, cerul pătat de un șomoiog de nori se aprinsese peste ceea ce se-ntrezărea din culmile Godeanului, întunecate și pline de mister. Împacheți în atmosferă protectivă, am adormit tun.