Era la țară. Din când în când mai locuia pe-acolo. Una dintre camere era foarte solemnă. Avea foarte mult mobilier vechi de lemn și două ciudățenii: un cățelandru ce mai făcea din când în când pe nebunul, fără a fi totuși de pază, și o găină într-un mic țarc.

Foto: Bogdan Stoica

Mobilierul era excepțional de bine păstrat, totul așezat în general frumos, chit că înghesuit. Camera în sine părea de fapt mai degrabă un muzeu. De altfel, acolo nu locuia propriu-zis niciodată. Dar cel mai bizar obiect era un scaun suspendat din lemn cioplit dintr-o bucată, ca și cum ar fi fost o împletitură de crengi ori rădăcini mari și groase.

A doua cameră era mai aerisită și avea pe un perete un sistem uriaș de șifoniere. Foarte vechi și acela, și în stare la fel de bună. Intrând, își aduse aminte de tataie căutând ceva într-un sertar și depozitând în cele din urmă niște bani acolo.

Citește mai departe →

Tocmai fusese admis în Familie și primi și cea dintâi însărcinare: fără să i se spuie de ce, trebuia să lichideze un alt mafiot. În societatea altui asasin cu ștate mai vechi, și în posesia unei chei făcute dinainte, pătrunse în casa țintei. O cunoștea oarecum din vis, dar i se păru mai ciudat cât de mică era în realitate, ca pentru un mafiot apostat.

Flacăra, ianuarie-martie 1981 (Anul 30, nr. 1-13) / nr. 5 / Digiteca Arcanum

Așteptau. În loc de victimă, a intrat fiul său. Misiunea se anulă discret și cel mai fericit era de fapt că nu mai trebuie să omoare pe nimeni în seara aceea, ceea ce oricum nu prea voia.

–

În Berlin, pe parcursul celui de-al doilea război mondial. Tot căuta cum să se apropie de țintă, remarcând în cele din urmă că e filat la rândul lui cu insistență. Simțea că nu poate fi complet sigur nici pe echipa lui.

Citește mai departe →

Montesquieu, Despre Spiritul Legilor – Cartea XI, Capitolele IV-VI – Editura Științifică, București 1964

Sunt – cât? – vreo două săptămâni de când un cetățean binevoitor a stins lumina ANCPI-ului, a stins-o de tot și stinsă a rămas, răstimp în care circulația juridică sigură a imobilelor a fost complet blocată. Iar luni, 27 Iulie, guvernul a emis o plachie de cuvinte menită a ne asigura că-i totul ok și că încă nu se știe când va deveni funcțional, să nu sunăm că mai ies ei din când în când:

Baza de date centrală a sistemului cadastral – cea care conține evidența proprietăților și a drepturilor reale asupra imobilelor – nu a fost afectată. Nu există dovezi că atacatorii au avut acces la aceste date. Integritatea evidenței cadastrale și de carte funciară este, la acest moment, confirmată.

Citește mai departe →

Probabil că de la-nceputul timpurilor a existat o preocupare pentru noțiunea de rege filozof. Destul de curios, o așa năzdrăvănie are trecere cu precădere între filozofi și mai puțin între oameni.

Thomas More, a man for all seasons indeed, a avut și el contribuția lui la literatura aceasta de specialitate și, s-ar putea spune, dintr-o poziție specială, cărând practic și o parte din povara guvernării. Adică n-a fost, precum comisarul Moldovan, cu mâinile curate, deși a vrut simultan și asta.

Bréviaire de Renaud de Bar, Bibliothèque d’Étude de Verdun

Oricum, se poate spune fără de șagă că a fost un om mare și în chestiuni de viață – ca bărbat de stat, ca negociator, ca responsabilitate, ca murdărie adunată pe mâini, nu doar ca idealism intelectual și filozofic. Un om mare, dar nu atât de mare ca epoca sa, nimeni nu poate fi totuși chiar atât de mare fără a se vârâ într-o contradicție fatală, încercând s-o facă și nereușind.

Citește mai departe →

Dricul mergea agale, așa cum este potrivit să meargă dricul, purtând totuși un număr cel puțin prezumțios, chit că încurajator: B-123-RAI.

Pasagerul din spate ședea smirnă, așa cum se cade să șadă în asemenea situații, nu să țopăie de colo-colo, încurcând pe toți cei ce se-agită să facă tot posibilul să scape de dânsul. Deși, din când în când, unuia sau altuia, i se părea că parcă mișcă dintr-un picior ori vreo mână. Unii cu speranță, majoritatea cu teamă.

Atmosferă

Șoferul, Ghideon zis Luntrașul de către colegii săi, cu aer competent și sobru, și el potrivit situației, era totuși cam blazat și dăulat de mirosul de balsam. Mârâi ca pentru dânsul:

– I-am tot zis colegei să ție mâna mai strânsă când dă cu miresme, că-ntr-una din zile o să plec eu la volan și-o să ajung în spate, iar răposatul la volan.

Citește mai departe →

Ajunsese într-un oraș de munte cu iz minier decrepit. Căuta un apartament într-un cartier de blocuri mai nou, undeva la periferia orașului, să cumpere sau să închirieze. Un prim apartament era pe o parte din fațadă acoperită cu o copertină uriașă ce obstrucționa neplăcut tot spațiul de sub ea mai cu seamă prin paravanele sale laterale.

Foto: Bogdan Stoica

Nu prea îl coafa. Intră mai apoi într-unul din celelalte blocuri. Construite pe la sfârșitul comunismului, în ele fuseseră puse-n operă niște idei bune, dar cam prost executate. Dintr-un motiv necunoscut, liftul oprește doar din două în două etaje, iar primul etaj este trei.

Citește mai departe →

Aparent este mare nevoie de șlefuirea manuală finală a unei piese după ce a fost șlefuită mecanizat – orbital, liniar, delta, indiferent ce geometrie alegi, trebuie o ultimă sărutare pentru a uniformiza suprafața.

Bloc de șlefuit

Cum arată această operațiune depinde foarte mult de specia lemnului. Specii năzuroase, cum ar fi pinul, au nevoie de coli abrazive pe suport ferm, căci diferența de duritate între fibrele sale duce la o degajare inconsistentă de material. Buretele, prin natura lui moale, aplică o forță neuniformă și urmărește prea mult suprafața în loc s-o corecteze.

Citește mai departe →

Își puse centura, dar centura refuză. Spuse că nu vrea să fie complice la ce urmează.
Bine, fă cum vrei, îi răspunse el, înghițind un gât de vin care nu mai era vin, ci o formă lichidă de regret îmbuteliat.

Motorul porni singur, ofuscat. Iar mă pui să car așteptările tale sociale? Nu mai pot, șefu’!
Dânsul dădu din umeri. Și el era tot acolo, într-o formă de nemișcare dezorientată, ca o șosetă umedă și-mbibată cu nisip, uitată pe bordul existenței.

Bréviaire de Renaud de Bar, Bibliothèque d’Étude de Verdun

Pe bancheta din spate, un pepene murat îl privea cu reproș.

– Cam tupeu să mă ignori atâția ani, zise pepenele.
– N-am știut că vorbești, bă, răspunse mai puțin surprins decât ar cere-o situația.
– Nici eu n-am știut până azi, suspină pepenele cu înțelepciunea pierdută a unei sticle goale.

Citește mai departe →