Motto
Tocmai atunci treceau șase firfirici între cele două tropice și-o lețcaie, mai ales că pe Munții Rifani bântuise în vara aceea o secetă cumplită de șmecherii, din pricina răfuielii de baliverne, care se iscase între baranguini și acursieri.
– Francois Rabelais, Gargantua și Pantagruel – Cartea a II-a

Pintea Ghiaurul, cum fusese poreclit pentru că refuzase Convertirea, era la capătul puterilor. De două ore o poteră formată din două duzini de Apostoli Albi, niște creaturi involuate din omfăineni, îl hăituiau pe ulițele întortocheate de la periferiile cetății de scaun.

Nimeni nu-nțelegea cum de puteau vedea, căci nu mai aveau față, erau complet spâni și albi la piele, încă de pe vremea-n care-ncepuser-a se-nchina de trei ori pe zi, puindu-și câte un felinar pe creștet, unui portret cu Felcerus desenat într-o mână c-un toroipan și-n cealaltă c-un pahar cu Zeamă de Varză.

Din greșeală, Pintea coti pe-o hudiță-nfundată și-ntunecată. Se adăposti după un bolovan, pregăti arcul și sabia și-i așteptă să se-apropie. Era chitit să răpuie măcar doi-trei. Au înaintat ca până la o aruncătură de băț și se opriră. Liderul lor, un țopârlan borțos venetic ce susținea că este chiar urmașul bastard de-al doilea al lui Ginghis Han, își drese chiloții de tablă și ieși din rând vreo trei pași:
– Pinteo, ai fost avertizat de nenumărate ori să-mbraci chiloții canonici și să-ți bei Sfânta Zeamă. Cu toții trebuie să facem mici sacrificii personale în vremuri de bejenie.

Pintea-l cunoștea prea bine, nu s-a mai încurcat să răspundă probozelii. Încordă arcul și strecură o săgeată spre scăfârlia procletului, dar rată de puțin. Nimeri, în schimb, pe aghiotantul său, încins tot timpul c-un topor la șold. Înfuriați pe Ghiaur, care nu scăpa niciodată prilejul să-i ia la dinții găinii, Apostolii se năpustiră să-și ascută iataganele-n carnea lui.

Dar, până s-apuce, căzură secerați de săgeți nevăzute și nemaivăzute: unele turnate din veritium, altele modelate din dialecticum și cele mai multe din fortitudium. Nu se putuse afla cine cuteza să sfideze Împărăția Sanitară cu atâta insolență și nici cum puseseră mâna pe-așa arme, singurele care puteau străpunge scutul vrăjit de hypocrisis purtat de slujitorii lui Felcerus.

Pintea luă săgețile din cadavrele încă aburinde și le studie cu atenție: aveau un A pretențios caligrafiat pe aripioare, probabil inițiala meșterului. Ciudat, își zise șoptind ca pentru sine, singurul pe care-l știu în stare să-nchipuiască așa ceva este Maestrul de Arme al Marelui Alcofribas, dar ambii sunt…

– Ținuți captivi de Armatele Ligii Racilelor de Minte? se-auzi o voce din umbră.
– Exact…
– Nu de ceva vreme, Pinteo.
– Deci zvonurile sunt adevărate.
– Sunt.
– Înțeleg acum de ce-a turbat Felcerus. Asta-nseamnă că voi sunteți…
– …Rezistența, jupâne.
– Rezistența, șuieră dânsul a ecou.
– Să mergem, Pinteo, avem treabă. Încă puțin și vine vijelia.
– Acuși vin, fii bun și-așteaptă oleacă.

Scotoci prin sutana albă a Marelui Apostol, întins fără suflare cu țăcălia-nfiptă-n nămol, luă sticluța cu zeama de varză și-i stropi pe toți cu-n surâs sardonic:
– Tot erați voi înnebuniți după zamă. Iaca, încalte de v-ați sătura.
Dar ciudat lucru, toate stârvurile atinse de licoare juisară spasmodic ca la un semn.
– Haidem, încheie. Mi-e foame.

–

Cu trei luni înainte, toate evenimentele arătate mai sus în paginile recupreate din jurnalul unui membru al Rezistenței erau de neînchipuit, adăugă Titus Zimniceanul închizând holoproiecția. Felcerus era temeinic și pe deplin încuibat în tronul de Împărat Sanitar, susținut zdravăn de două grupuri de elită, cum se-arată aici. Și deschise un nou holocub.

De-a stânga se afla o liotă de slujitori personali, recrutați din rândul rakhatzcuwoky-lor, o rasă apatridă, dar răspândită pe toată suprafața pamântului, iar de-a dreapta o haită de înzemuitori pe care-i trimitea zilnic prin țară să răscolească țarina cu susu-n jos după necredincioșii care refuzau Doftoria.

Întru deservirea acestui țel antrenaseră niște câini speciali, lăsați slobozi să adulmece neînzemuiții. Cel mai adesea se prefăceau în oameni de rând, trăgeau cu urechea, iscodeau pe ascuns și pârau mai departe către comenduire. Sărmanii oameni erau săltați ca din oală. De refuzau leacul, ajungeau mai devreme sau mai târziu arși pe malurile râului Kumetrița, sub cuvânt că prinseseră beteșugul pântecăraiei sub o formă agravată ce răpunea atât de mulți că nu mai aveau nici unde, nici răgaz să-i îngroape.

Desigur, nimic nu a putut împiedica gura lumii să clevetească, mai ferit, e drept, cum că cei arși căzuseră de altă boală, mult mai gravă, numită paloșelită, răspândită chiar de-nzemuitori. Orice om aparent sănătos își pierdea capul din senin care, de cum se rostogolea de pe gât, lăsa-n urmă o suprafață netedă, dreaptă și fină.

Zvonurile se-ntinseseră prin țară precum focul pe miriște și zadarnic s-a-ncercat curmarea lor, cu tot concursul dat de noua Căpetenie a Latrinelor Publice, ducesa Pupăzoaia, adusă direct dintr-un coafor de găoaze în locul lui Sicofantie Scorniceanul, căzut în dizgrație în urma unor șicane politice interne.

Rakhatzcuwokyi merită și ei o descriere detaliată, măcar pentru cele câteva atribute fiziologice care-i despart de ceilalți oameni. În primul rând, aveau pielea capului, feței și gâtului cu totul și cu totul maronie, părul de un șaten închis, semimat și aranjat întotdeauna la fel, sub formă de spirală cu un moț prelung. De pe-ntreg chipul lor puteai distinge doar ochii, mici, tot timpul alungiți și doar pe jumătate deschiși.

Coloana vertebrală era formată dintr-un material osos precursor celui al omului modern. De fapt, era mai apropiat de cauciucul natural, cu o flexibilitate bizară, care crea un dezavantaj major prin aceea că se-ndoiau până la pământ de fiecare dată când bătea vântul, indiferent de direcție. Uneori osul ceda și rămâneau așa: unii dați pe spate, alții aplecați în față.

Rolul lor de căpătâi era de-a-i ajuta lui Felcerus să se miște: căpățâna-i crescuse așa mult încât nu mai putea sta dreaptă doar pe gât și pusese-a-i dura niște proptele din lemn, cu rotile de aur, care-i sprijineau capul din toate părțile, proptele pe care rakhatzcuwokyi trebuiau tot timpul să le ție să nu cază când stăpânul se ducea de colo-colo.

Mai mult, împânziseră ulițele și se băgau otova-n seamă cu trecătorii, îndrugând verzi și uscate: unora le ziceau că ei au ales să poarte nu o pereche de chiloți de tablă ci trei puse una peste alta ca să-și ocrotească aproapele și că toată lumea ar trebui să facă la fel. Zăluzi și turbați, altora le-mpuiau capul că, de-ar fi după ei, ar bea zilnic căte zece Pahare de Zeamă, nu doar unul, dar că nu li se dă voie de către prea-bunul Împărat, pe care altminteri să-l ție Dumnezeu, că fără Dânsul n-ar mai fi existat viață nicăieri în Kumetria.

Însă marele gânditor Z, surghiunit de Roșu-Împărat în Țara Soarelui Niciodată-Răsare, ne-nvață că nicio revoluție nu-i permanentă. Drept dovadă, nici șatrapia lui Felcerus nu a fost ocolită de germenii revoltei, sădiți în castelul Meșterului Alcofribas, în urma unui sfat purtat între el, maestrul său de arme – Nicolae Machiavelie, Moartea însăși, Bun-Simțiu și Cavalerii din Ordinul Bunei Speranțe – Amza, Tanda și Creangă. Întrevederea, dar și istoria evenimentelor ulterioare nu sunt consemnate decât într-un carnețel anonim, din care vom spicui detaliile relevante.

Schimbă holocubul.

–

– Dar ce e cu dumneata aici, Funestă Doamnă? întrebă Bun-Simțiu.
– Te va cuprinde mirarea aflând, dar află oricum: de mine-n lume nu mai e nevoie, căci fiecărui om îi poartă sâmbetele chiar fratele său. Și nu pot pentru ca să te mint: v-ați înmulțit așa mult că abia mai pridideam cu treaba. Bogda-proste pentru anii ăștia de odihnă, dar simt că-n curând va reintra totul pe făgașul bunei rânduieli de-odinioară.
– Păi cum așa? făcu mirat Creangă.
– Nu de asta sunteți aici? întrebă Alcofribas din pragul ușii, revenit după o scurtă lipsă, deîmpreună cu prințul Machiavelie.
– Am venit să ne sfătuim despre cum e mai potrivit să procedăm a răpune pe Tiran.
– Dacă doar pentru asta ați venit, mai spornică treabă a depus musca la arat. Trebuie nu doar să răpuneți pe Tiran, ci să-nvățați pe Bun-Simțiu a-fi stăpân, altfel îi va lua iar locul alt nevolnic și mai aprig decât Felcerus.
– Iar pentru asta, Bun-Simțiu trebuie să bea ceea ce îi lipsește din naștere.
– Anume?
– Un strop din apa râului Pragmas, ce se scurge de sub Paltinul Înșeuat. Apa aceea, deși dă viață, aduce prosperitate și finalitate, este puțin căutată de oameni, căci este rea la gust și grea la stomac atunci când o bei. Mulți leșină de cum iau o gură și nu se mai trezesc.
– Cât despre cum să biruiți în luptă pe Împăratul Sanitar, cum își zice acum, veți avea nevoie de un plan bine ticluit, trupe pregătite și niște arme, interveni Machiavelie.

Apoi îi luă pe toți la rând și-ncepu a-i dăscăli:
– Dumneata, Amză, ai să stârpești pe Scila. Vei găsi ce-ai nevoie cu indicațiile lui tată-tău, pe care ți le dau așa cum m-a rugat pe patul de moarte.
Moartea mustăci și roși o țâră la auzul vechiului ei mușteriu, adevărat discipol al lui Priap. Amza, în schimb, deveni alb ca varul citind biletul înmânat de prinț:

Sub capul balaurului adormit,
Unde veghează voinicul cel de piatră,
Un portal de cremene vei fi găsit,
Și cea din urmă ceată.

– Dar e… abia reuși să îngaime.
– Într-adevăr, confirmă scurt Nicolae și trecu la Creangă.
– Iar Creangă, tu vei răpune pe Caribda și-ți va trebui ceva mai mult decât belengherul tău fermecat. Vei trece de îndată pe la Faurul-pământului, care-ți va-ncredința arme pe măsură. Vei lua pe Tanda și veți merge-nainte să pregătiți o mișcare de Rezistență, care va slăbi dușmanul din interior.

– Așadar, încheie Alcofribas, nu mai zăboviți!
Dând să iasă tuspatru, Moartea-i opri:
– Tanda, fă-te-ncoa! Am ceva pentru tine. Și scoase trei ruble mari de aur, pe care i le puse-n palmă.
– Când și dacă vei socoti că e primejdie de-a pierde, scoate rublele și zornăie-le de cinci ori în palmă.
Alcofribas își aduse-aminte că avea și el ceva pregătit:
– Și Tanda, de veți câștiga, pune ăst epitaf la mormântul Ticălosului.

–

Cu greu găsiră Pragmasul și doar după ce Amza-și aduse aminte o legendă aflată de la bătrânii satului, pe când era copil. Se vorbea că lumea toată izvorăște dintr-un singur loc: o vână se duce spre Soare-Apune și e cumpănită, așezată și neabătută; cealaltă, spre Soare-Răsare și e nărăvașă, impulsivă, arțăgoasă, iubăreață, focoasă, mofturoasă. Din păcate, pe prima prea puțini o beau, iar pe-a doua mult prea mulți.

Bun-Simițiu se apropie de râu și simți cum i se umplu nările c-un miros metalic. Atinse cu buzele apa și-l străbătu un fior ca de gheață. Ezită o clipă, apoi începu a soarbe cu nesaț. Pe măsură ce bea, gustul devenea din ce-n ce mai insuportabil, până când căzu fără simțire.

Îl traseră deoparte și așteptară vreo trei ceasuri să-și revină. Spre amurg, se ridică-n capul oaselor:
– Fraților, mai jos de-aci e o colibă. Lăsați-mă acolo să să mă întremez, c-o sabie, un arc și-o tolbă de săgeți și-am să v-ajung din urmă.
– Dar tu nici nu știi cum să le mânuiești, se miră Amza. Mi-e să nu te tai cu dânsele.
– Acum știu! Hai, nu mai târnosiți mangalul!

Nu de parte, ci doar trecând cumpăna dintre cele două vâne și mergând de vale câteva poște, dădură și de locul indicat în fițuica Amzei, la capătul unei văi întortocheate, cu stânci ce stau să se prăvale, ierburi înalte cât un stat de om și apa încă-nvolburată după zăpezile ce se topiseră mai vremelnic.

Acolo, Amza recunoscu pe o stâncă însemnul crestat adesea de tatăl său când voia să lase-n urmă semne doar pentru ochii ce știu să le vadă. Împinseră, dară, stânca și o peșteră uriașă, cioplită ca de mâna omului, se deschise-n fața lor. Păși în față și aprinse vasul cu ulei din dreapta intrării, iar focul se răspândi pe canale anume săpate și lumină grota ca-n miezul zilei.

Înmărmuriră: în toate părțile, oriunde de uitai, zeci și zeci de voinici cu figuri năprasnice și arme înfricoșătoare, șezând în picioare, cu câte un furtunaș în fiecare colț al gurii, toți piele și os și aparent fără suflare. Amza duse mâna la chimir, în buzunarul pe care nu-l deschisese niciodată, scoase două sticlute și le turnă-ntr-o pâlnie legată de toate celelalte furtune.

Un bolborosit surd și-mprăștiat umplu încăperea și-un lichid roșu-verzuliu se strecură-n gurile soldaților, care se umflau și se tot umflau, revenind așa cum erau când fuseseră adormiți. Curând, prinseră și grai, toți deodată, luându-se la-ntrecere cu ecoul:
– Natura are oroare de vid, mai bagă niște vin!
– Toarn-aici, cu ochii-nchiși!
– Cinstită fie Sfânta Sete!
– Să cântăm, să ne rugăm și să bem!
– Praz puțin și mai mult vin!
– Udă-te și te vei usca! Usucă-te și te vei uda!
– Fii harnic și toarna cu oala!
– Toarnă, toarnă fârtate, că ne rămân mațele neudate!

Primul din vacarmul de voci și-amalgamul de zale și paloșuri dezmorțite se desprinse Mărin:
– Amză, tu ești?
– Eu sunt, Mărine, te credeam mort, cu toți de-aici, după ce ne-au trădat acum treizeci de ani sub Ceapa-Cea-De-Piatră;
– Tată-l tău a mirosit că va fi trădat, n-a avut niciodată încredere-n ciuhap și știa că n-avem cum să biruim. Noroc că n-au știut niciodată câți suntem, ne-a trimis aici și s-a dus cu cei trei sute de olteni ca și cum ar fi fost toți. Acum, Amză, înțeleg că a venit și ceasul nostru.
– A venit, Mărine, adună-ți oastea!

Dar oastea singură se adunase, în tropăit de pingele, cu fornăit de răzbunare, în hârșâit de plăsele, lustruite spre căinare. Printre ei, unul mai fistichiu, pieptănat la dungă, grizonat, cam pirpiriu și fără arme, îi atase atenția:
– Ce-i cu tine, creștine, de n-ai arme? Cum te cheama?
– Bonțu, boier-dumneavoastră! De arme n-am nevoie! Cești pumni îmi sunt de-ajuns.

–

Creangă și Tanda o luară înainte pentru-ai face viață grea lui Felcerus și rânduiră Rezistența atât de bine încât îl forțară să schimbe trei cetăți, până se mutase, în sfârșit în cea pe care plănuiră dinainte s-o atace. Trimiseră vorbă către Amza și-și dădură-ntâlnire dincolo de pădurea ce se-ntindea sub ziduri.

Ajutați de-o ceață groasă, ca de lapte fiert, se tupilară spre redută nevăzuți, neauziți, băgară-n cofă gărzile din cazărmile exterioare, apoi o-nconjurară. Puțin înainte de prânz, când ceața dădea să se ridice, atacară-n forță.

Felcerus tocmai se bucura de unul din puținele lui momente de tihnă, baia fierbite cu leșie și melasă, când pajul intră speriat și rosti gâtuit:
– Maronimea Voastră, Bun-Simțiu atacă cetatea!

Din măsliniu cum era, Felcerus se-albi, fără a se pierde cu firea. Chemă pe Talpa Iadului și ordonă să strângă toți dracii. Talpa Iadului, când văzu văzduhul vâscos clocotind de-atâta oltenime furioasă, se-ntunecă și mai rău, dar sună adunarea.

În scurt timp, cetatea gemea de diavoli de toate felurile și mărimile: cu cozi simple, duble, dar și triple; cu două coarne, cu patru coarne, dar mai ales cu opt coarne; de apă, de smoală, dar și de uscat. Negri, cu pielea transpirând catran, sulf, gudron și bromură, se repeziră-n oastea dușmană.

Oltenii tăiau la draci cu sete, de zici ca venise vremea treieratului. Mai puțin Bonțu, care-i bumbăcea cu pumnii și cu fruntea, mușca din ei, îi sfârteca și-i arunca cât colo ca pe niște sperietori de ciori croite din paie.

Primul val fu dovedit lesne, dar al doilea lovi mai greu: erau dihănii mai bătrâne și mai iscusite, ba suflau și foc pe de-asupra. Și tot veneau și nu mai conteneau, doar se desfăcuseră toate zăgazurile Iadului și toți păcătoșii ce trăiseră vreodată, transformați în progenituri ale lui Șeitan, voiau acum să se răzbune pe cei vii.

După trei zile de luptă sângeroasă și ostenitoare, mirosind Tanda că mare năpastă e pe cale să se-abată, scoase rublele de aur și le săltă-n palmă de cinci ori. Numaidecât, o adiere ca de gheață străbătu câmpul de luptă, până-n ce-l din urmă fund al Gheenei. Înghețase până și Styx-ul, iar Talpa, ca de altfel toată drăcimea, tremura ca varga. Știau ce-i așteaptă și bătură-n retragere. Prea târziu!

– Pașol na turbinca! tună o voce de pe-o stâncă-ndepărtată-nghițită de nori! Și numaidecât sări și-aținu calea-ncornoraților. Cu borurile turbincii larg deschise, celebrul Ivan vâra câte douăzeci și patru copitați deodată. Împreună cu oltenii rămași, curățară câmpul de luptă de lucea mai ceva decât casa gospodarului în ajunul Paștelui.

Pocitania și Felcerus vrură să spele putina prin tunelul pregătit din vreme când o suliță venită de niciunde spintecă pe scârbavnica babă și țintui pe Felcerus de perete cu umărul străpuns: dinspre trecătoare, Bun-Simțiu gonea nebunește pe un cal gri și lichida zeflemitor fugarii:
– Bag de seamă că dimineață v-ați închinat cu mâna stângă!

Amza, Creangă și Tanda urcară la Felcerus, taiară sulița ce-l ținea captiv și-l legară cu mâinile la spate. Între timp se alătură și Bun-Simțiu și căzură la sfat cum să-l pedepsească să nu mai dea și altcuiva prin cap să puie atât de mișelește stăpânire peste semenii săi. Unii ziceau să-l ierte și să-l bage-n temniță câte zile o  avea. Alții să-l tortureze sau să-l spânzure-n public.

– Iisus i-a absolvit pe călăii săi cu o vorbă pe care n-o admit – „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac”, grăi Bun-Simțiu pilduitor!
– Ce vrei să spui cu asta?
Și Bun-Simțiu scoase sabia, reteză capul Împăratului, îl ridică de-o ureche și-adăugă liniștit:
– Prindeți pe toți cei ce l-au slujit și-au învrăjbit oamenii. Scurtați-i de cap și-acoperiți fiecare meterez din cetatea de scaun cu deblele lor. Al tiranului va ședea deasupra porții, iar noaptea veți aranja ca toate să fie luminate din spate – să nu fie moment al zilei în care să nu poată vedea oricine trece pe-acolo ce facem în Kumetria cu ghiolbanii care vor să-ntoarcă lumea cu susu-n jos doar ca să se poată pune stăpâni peste ruine.
– Și stârvurile?
– Îngropați-le, deopotrivă cu mizeria cocinelor lor sufletești, într-o groapă plină de scârnă, peste care-oți turna var, apoi pământ bine bătătorit. Locul va fi numit Cercul Maroniu și va sta drept aspru avertisment oricui se va gândi vreodată să mai deie atâta putere unui singur om. Iar în mijloc, Tanda, vei dura o coloană pe care vei ciopli epitaful lui Alcofribas:

Mâncăcios,
scăpăcios,
pârțâit,
cufurit,
cu miros,
necăcios,
de din jos,
ne-ai trăsnit!
Băligos,
găunos,
urdinos –
arde-mi-te-ar foc sfințit,
dacă-n dos
lași prisos
puturos
și cu fundul pleci mânjit!