Un zgomot tectonic primordial răzbătu din cort spre creierii munților și mă trezi din cele trei visuri recursive în care mă scăldam. Nu era de la mine. Un alt zgomot, un fel de replică, timidă ca densitate-a decibelilor, dar compensând pe alte planuri, s-a făcut auzit. Acela era de la mine. Și, evident, tocmai acum se blocă fermoarul cortului.

Da, se poate Oslea!

Scot nasul afară. Îngheață. Îl bag la loc înăuntru. Cade. Îl pun la loc până să nu devină și el general, apoi îl scot din nou afară. Apoi trag și restul din mine. Ici colo în vatră, câțiva licurici ai focului încă luceau în bezna dimineții. L-am ațâțat, am pus niște vreascuri păstrate din ajun anume pentru acest scop, am scos cana de aluminiu pe care o car mereu după mine de mai bine de zece ani și am pus apă pentru nes.

Un nes mic?

Întotdeauna nesul pe munte, mai ales dimineața, îmi provoacă o teribilă contracție a voinței: mirosul, aspectul și aburii ieșind lacom din cană îmi anulează orice abilitate de-a aștepta să se răcească și, inevitabil, mereu mă ard. Mai întâi cu cana, apoi cu licoarea propriu-zisă. Asemeni lui Moromete, însă, mereu îl dau jos pe gâtlej în deplină armonie.

Trebuia astăzi să urcăm pe Oslea și să coborâm… ei bine, aici se pitea adevărata, dilemă: pe unde? Căci Oslea se urcă și se coboară sigur dinspre pasul Jiu-Cerna, dar noi voiam să ieșim cât mai spre Cheile Buții, deci ori pe Coada Oslei, ori pe una din văile care se întind spre Nord printre suplele ei picioare.

La drum

Dar ce vorbesc eu de coborâre? Era cât pe ce să nici nu urcăm. Țineți minte zgomotul tectonic primordial de care vorbeam? Ei bine, acel zgomot venea de la groaznice mișcări la fel de tectonice, la fel de reale dincolo de orice speculație mitologică: în burta Ursului se reconstituia lupta dintre Iovan Iorgovan și balaur.

Irizații

– Boiaaa, dă niște Imodium, strigă el, așa cum Greuceanu striga corbul rugându-l să marce-un strop de apă. Îi dădui două, rația standard. Dar, spre deosebire de Greuceanu, care s-a-ndreptat după un singur strop de apă:
– Boiaaa, #%$@!, sunt de două ori cât tine, mai dă două…

Și, în cele din urmă, am plecat. Dar, din când în când, balaurul mai scotea capul pe partea din dos. Unde scotea capul, rămânea câte o mică piramidă, în genul celor de la Șona. Dacă peste secole supraviețuiește acest jurnal, să știți de la mine că de la balaur e, nu de la extratereștri. Și de fiecare dată mai scoteam câte o pereche de Imodium – mare inspirație că am luat două pachete.

Lângă Șarba

Până am ajuns în dreptul Șarbei, Ursu birui, ceea ce fu bine, pentru că nu mai rămăsesem decât cu două pastile de stomac și, îngrijorat că s-ar putea să mă viziteze și pe mine balaurul, mă pregătisem să-i zic că nu mai am deloc.

Aproape Sus pe Oslea Mare, ultima mijire a răsăritului

Opririle dese mi-au prins foarte bine: a fost un răsărit foarte frumos și, chiar dacă nu vedeam soarele direct, reflexiile lui produse de razele insinuate pe culoarul Jiului se jucau pe calcarele Retezatului Mic. Irizații decorau spinarea Oslei, care, cercetată îndeaproape, nu mai părea atât de înfricoșătoare precum în zilele trecute.

Cum marcajul a fost o dată ca-n povești, doar cu câteva artefacte rămase pe ici, pe colo, am încercat să intuim cam pe unde ar fi o încadrare mai blândă pe culme și am urcat în zig-zag. Un pui de ceață vremelnică, departe de-a ne îngreuna mersul, l-a făcut mai antrenant, iar vântul, până să ieșim sub soare, ne-a-nghețat spinările arzânde.

Vedere, aproximativ, spre Tismana

Pe spinarea Oslei am mers neașteptat de ușor. Și e fix cum te așteptai: seamănă cu o spinare de jivină răbolită la soare, mai ales ca textura: a trebuit să mă aplec, să mă conving că am sub picioare iarbă și pietre și nu vreo piele de animal.

Vedere spre Piule și, în depărtare, spre Peleaga

Colțurile de roci calcaroase ies de la un cap la altul al crestei, doar puțin deasupra firului ierbii, cu care se și amestecă discret și în deplină armonie, până-n punctul în care nu se mai disting una de alta, ci doar împreună, ca o nouă materie.

Una după alta, s-au desfășurat în stânga noastră umbrele zilei de ieri – Piule, Albele, Piatra Iorgovanului, plaiul Soarbele, iar în dreapta noastră sclipirile zilei de mâine, chiar dacă un mâine mai îndepărtat: cearșaful întins și adânc cutat al [restului] munților Vâlcan.

Cearșaful Munților Vâlcan

Pe vârful Coada Oslei ne-am oprit pentru o pauză mai lungă, pentru fotografii, contemplare, un haleu scurt și un rest de cafea. De aici am decis să coborâm, de-a dreptul spre valea Ursului.  Pare-n tandrețuri senzuale cu verticala când te uiți si, ce e și mai intimidant, nu există o cale anume bătătorită, afară de curbele de nivel de la cota 1600-1700, adică 200-300 metri mai jos.

Colți de spinare de balaur

Cu toată iluzia, am ajuns pe piciorul ce se desfășura în dreapta noastră iluzoriu de ușor, dar cu gleznele grozav de încordate, dacă se poate percepe cumva senzația unui os încordat. Iluzoriu, desigur, pentru că ne gândeam că ce-o fost mai greu s-o dus.

De acolo aveam două variante: pe picior și apoi coborât cumva spre DN66A sau pe vale. Pe picior se afla o stână și nu venea niciun drum spre noi, motiv rezonabil să cred că era un drum în jos spre vale, poate chiar spre DN. Valea, pe de altă parte, se întindea frumoasă și șturlubatică în fața noastră. Piciorul – plicticos. Decizia s-a luat de la sine, uitând complet povestirea ratzei de pe exact același sector.

And when Alexander saw the breadth of his domain he wept for there were no more worlds to conquer

Bre, nu ne-am plictisit, dacă vă întrebați. Și asta pentru că, deîndată ce valea a pătruns în etajul pădurilor, poteca a devenit literalmente astupată de doborâturi. În partea de sus erau urme proaspete ale unei turme de oi, adică de zile, ceea ce însemna că se coborâse pe acolo.

Spre Valea Ursului

Prin ce măiestrie, nu știu, pentru că noi poteca nu am putut-o ține (presupun, evident, că exista pe undeva), nici măcar prin apă: erau multe praguri, inaccesibile oricum din cauza pomilor căzuți; prin urmare, am făcut abuz de exces de improvizare.

Mai întâi am traversat o porțiune de pădure cu lăstăriș presărat peste tot printre copaci. Eu, mai cambrat, m-am strecurat cum-necum. Dar Ursul a testat și ultima crenguță! Am ieșit un pic în sus, într-un drum părăsit, pe care am coborât la loc în vale și, o vreme, am zis că l-am apucat pe Dumnezeu de picior.

Dinspre Valea Ursului

Dar fie Dânsul s-a scuturat, fie că îl apucasem de fapt pe Șeitan, drumul s-a pierdut. O ramificație, undeva în sus, iar cealaltă complet spălată de ape, deși marcată pe hartă. Am revenit prin apă, printre pietre alunecoase și trunchiuri căzute. E bine măcar că valea se mai lărgise și ne puteam strecura și pe lângă firul apei.

Valea Ursului

În sfârșit, mai jos, se putea ghici atât cât mai rămăsese din fostul drum – mâncat prin multe locuri, dar macar aveam o platformă prin care să mergem și, în cele din urmă, din partea dreaptă, ne-am unit cu un drum care nu putea coborî decât de pe piciorul pe care refuzasem să mergem.

Am simțit pe umerii mei privirile dezaprobatoare ale Ursului care, bag de seamă, nu gustase valea care-i purta numele. De altfel, am ieșit amândoi sleiți la DN66A și perspectiva de a merge doisprezece kilometri până la mașină, pe jos, nu se mai înfățișa atât de neutră, ca atunci când am planificat traseul, un soi de cost of doing business.

Scurtătură spre retrospectivă

Cu soarele amiezii direct deasupra noastră, distanța spre Nărăvașa mea au fost o lungă penitență înduclită doar de orchestrația cu care Elmer Bernstein le-a ținut spatele celor șapte magnifici, muzică pe care începusem să mi-o derulez în cap și de care nu mai scăpam.

Cam atât

Ca o ironie și, poate, ca un semn de mizericordie a risipitorului Jiu, cu doi kilometri înainte de final ne-a luat o ocazie.