Motto
You think you’re better than I am. Where we came from if one didn’t want to die of poverty, one became a priest or a bandit. You chose your way I chose mine. Mine was harder!

Partea centrală a filmului este ocupată de un diptic foarte interesant: mănăstirea San Antonio, respectiv lagărul de prizonieri Batterville. Între ele și restul sunt presărate deltaic câteva scene aparent mai puțin semnificative, dar la fel de importante: de la nota informativă a soldatului fără picioare, la snopirea Mariei în bătaie și fortul ruinat vizitat de Sentenza.

Plecarea de la San Antonio

Cei doi ajung la mănăstire trecând mai întâi printr-o tabără a Confederaților, unde li se spune că pot foarte bine să se predea Unioniștilor dacă doresc îngrijire medicală. Tuco, orientându-se rapid, realizează că sunt pe lângă un lăcaș de cult numit San Antonio și se îndreaptă într-acolo.

Stabilimentul este decrepit, dar activ, ordonat și perfect funcțional în rolul său fragil de adăpostire ori vindecare, indiferent de facțiunea ajunsă în nevoie. Cu alte cuvinte, elementele „administrative” moderne ale psihicului nu mai pot fi de niciun ajutor, ce trebuie acum găsit în structuri nu atât neutre cât comune ori, mai bine zis ancestrale, universale, primordiale ori poate arhetipale.

Origini

Dincolo de necesitatea vindecării lui Blondie, San Antonio va fi un popas înnoitor pentru amândoi și deosebit de gingaș pentru Tuco. De altfel, manifestă de la bun început o vagă stare de agitație dincolo de nerăbdarea materializată fără tăgadă atunci când intră la Blondie și caută să-i smulgă secretul.

Deși animat doar de o slabă licărire de luciditate, Eul reușește nu doar să-i țină piept, ci să-i și arunce o cană de cafea ori apă-n față, ca și cum el, Instinctul ar avea nevoie să-și revină-n simțiri. Gestul s-a dovedit profetic întrucât, în ciuda faptului că pacientul aparent este Blondie, are și Tuco propriile bube-n cap.

Mănăstirea San Antonio

Starețul era nimeni altul decât Pablo și anume Ramirez, fratele lui Tuco. Brusc, declamația The world is divided into two parts, those who have friends, and those who are lonely like poor Tuco rostită în peșteră într-un pronunțat registru de fanfaronadă, vădește, dincolo de adevărul ei, o rană dureroasă și complexă.

Pablo îl așteaptă în chilia sa cu pereții crăpați și încărcată cu multe statuete religioase vechi, înșirate dezordonat, ca într-un depozit unde au fost retrase din uz. În orice caz, nu mai formează un sistem simbolic viu și coerent, așa cum vedem într-o biserică normală, unde fiecare imagine-și are locul potrivit, iar sensul  limpede.

Totuși, ele încă poartă o mică parte din încărcătura originară: spațiul nu este lipsit de factorul numinos, știm că suntem în fața unui moment încărcat de rămășițele unui act sacru – întâlnirea dintre frați. Dintre cei doi, Tuco este cel mai sincer, chit că stângace, vizibil intimidat de tăcerea ostentativă și atitudinea dojenitoare a fratelui său.

Tuco și fratele său

Când în sfârșit vorbește, îl probozește ca și cum ar fi un enoriaș oarecare ce n-a mai dat pe la biserică, dezvăluind mai apoi treptat dinamica familială: Mama celor doi a murit demult, iar Tatăl lor doar cu câteva zile înainte. Și, cedând în fața nedreptății făcute de Pablo – fără îndoială Pablo a fost injust și răutăcios – Tuco spune și partea lui: după ce Pablo a plecat în preoție, a rămas singur să-și ajute părinții. Și-a dat în van silința, alegând în cele din urmă calea hoției:

– (Tuco) You think you’re better than I am. Where we came from if one didn’t want to die of poverty, one became a priest or a bandit. You chose your way I chose mine. Mine was harder!

– (Tuco) You talk about Mother and Father. You remember, when you left to become a priest, I stayed behind. I must have been 10, 12, I don’t remember which, but I stayed. I tried, but it was no good.

– (Tuco) Now I will tell you something. You became a priest because you were too much of a coward to do what I do.

În treacăt fie spus, și Tuco este nedrept și malițios atunci când îl face laș. Pablo nu este un laș, poate doar slab. În orice caz, nu este ilegitim și nu este un farsor. Locul condus de el nu poate fi umplut cu otravă și gunoi: salvează vieți, este un mic reper moral și de compasiune, dovedește o minimă organizare și o brumă de stabilitate. Toate astea sunt, apropo, funcții ce Instinctul nu le poate îndeplini, cel puțin nu încă în forma întruchipată de Tuco.

Văd aici o reinterpretare oblică a lui Cain și Abel, plasându-i într-o perpetuă animozitate reciprocă din cauză că fiecare vede în celălalt viața exclusă. La prima vedere, Pablo pare cel realizat și, așa cum tocmai am menționat, este măcar într-o mică măsură. Problema e că și-a sacrificat propria energie vitală – nu degeaba totul este decrepit în jur, ca o moștenire nereîmprospătată. Unul s-a îndepărtat de sine adoptând fără rest ceea ce se presupune că ar fi Așteptările Părintești, altul refuzându-le total.

Pablo, ca mecanism psihic, ar putea fi undeva între o Persona și Logos Paternal – o funcție spirituală și normativă adaptată aproape exclusiv colectiv. Din poziția sa – formă insuficient vitalizată, judecată fără suficient curaj – nu poate intra în lume, iar locul său este fix, dovadă că Tuco a știut exact că-l va găsi tot acolo.

Dacă îi citim arhetipal, părinții lor simbolizează vechea unitate psihică. Din acea unitate, din cele două principii – Mama: eros, corp și apartenență; Tatăl: logos, lege și orientare – fiecare ajunge să poarte preponderent o jumătate cu tot cu binecuvântările și blestemele unilateralității.

Faptul că Mama a murit demult înseamnă că relația vie și căldura au dispărut primele – un punct marcat trecător de film și-n alte ocazii. Moartea mai recentă a Tatălui este și mai interesantă: sugerează că vechea ordine a rezistat mai mult decât legătura afectivă.

La fel de important, odată cu moartea Tatălui, nici Tuco, nici Pablo nu mai au posibilitatea de-a reveni pur și simplu Acasă și este important căci niciunul n-a trăit complet desprins de căminul copilăriei lor, chiar dacă amândoi au plecat demult. Tuco nu se mai poate întoarce la Copilul care a rămas cu Părinții. Pablo nu se mai poate justifica la nesfârșit prin rolul Fiului Ascultător.

Blondie privește pe furiș

Iar pentru a exista o speranță de mântuire (ori reînnoire psihică), întrucât potențialitatea nu se află distribuită în mod egal între frați, și nici măcar complet, este nevoie de un al treilea element: Eul – Blondie, ce se întâmplă că a surprins conversația lui Tuco fără să fie văzut ori simțit de nimeni. Pentru el, poate fi începutul unei introspecții în propria genealogie psihică, în al cărui peisaj este, la urma urmei, un element nou și imatur.

Este foarte asemănător cu o introspecție adevărată, ce rareori începe printr-o explicație limpede. Mai întâi surprinzi ceva în tine: o ceartă veche, o rușine, o contradicție, un gest aparent străin, iar treptat înveți să discriminezi, să judeci valoare, să decizi ce păstrezi și ce nu.

Similar, Eul va înțelege că soluția nu constă în alegerea unei atitudini din cele două prezentate, nici în respingerea amândurora. Primul licăr al evoluției sale apare odată cu pornirea trăsurii. Ascultându-l pe Tuco și povestea sa ridicolă despre cât de bine se înțelege cu fratele său, alege să-i ocrotească susceptibilitatea fraternă fiindcă, în primul rând, merita ocrotită: Tuco n-a zis nimic ce n-ar fi vrut sau n-ar fi simțit.

Tuco, la plecare

Mai mult, îi întinde un trabucel ca semnul unei prietenii calde, măcar că trecătoare și de circumstanță. Tuco primește cu zâmbet șmecheresc, poate nu atât fiindcă se păcălește că l-a păcălit pe Blondie, cât că-ncepe să realizeze insuficiența vitalității lui de Instinct: are nevoie și de formă, relație și continuitate.

Soldatul olog

Angel Eyes află de la un soldat olog de ambele picioare – tot Shorty, altul decât Shorty Larson – povestea aurului, îi este confirmat noul nume al lui Jackson – Bill Carson – precum și orașul unde poate fi găsită femeia lui – a fresh young whore in the territory – pentru a-i putea da mai departe de urmă.

Toate astea sunt elemente foarte valoroase, vândute pe doi dolari, cheltuiți numaidecât pe băutură. Este un act josnic și sărac, o prostituare a mărturiei pe nimic, ceea ce denotă, spre deosebire de comandantul de la Batterville, o lipsă discernământ, o memorie fără viitor – un simplu index de arhivă fără constrângeri morale atașate.

Angel Eyes și Shorty

Simbolizează un principiu cognitiv rezidual fără niciun centru valoric, nici al său, nici interconectat, probabil taman din cauza inabilității sale de-a folosi corect ce știe. Există o ispită puternică în a spune că de aici decurge cinismul său general, dar inabilitatea nu este musai cauzată de dizabilitatea fizică, mai degrabă cauzată de lipsa judecății de valoare.

Comandantul știe și, în loc să negocieze cu Sentenza – coaie, dă și tu de-o bere și trei cuie – se folosește de ultima brumă de autoritate formală, vrând să-ndulcească măcar un pic soarta prizonierilor. Simbolic, are un singur picior. Shorty, în schimb, nici nu parcurge acea etapă și, foarte potrivit în registru metaforic, nu mai are niciun picior.

– (Angel Eyes) Adios, half-soldier.
– (Shorty) Hey, Luke, hand me down a whiskey.

Maria

Dincolo de violența șocantă chiar și pentru Sergio Leone, prin prisma raportului de putere, ce duce filmul la o feministă potrivită distanță de-a fi interzis, scena maltratării Mariei în mâinile lui Angel Eyes este mai stratificată decât o varză bine făcută. Întâi de toate, Maria, femeia cu care trăia Carson, este singura figură feminină cu minimă importanță în desfășurarea firului epic.

Prezentarea ei este nu mai puțin dezolantă, fiind aruncată dintr-o trăsură de soldați beți ce tocmai au poștit-o. O putem asimila unei Anima nu doar ostracizată, ci căzută complet în derizoriu, o componentă relațională ce se mai menține în viață pur tranzacțional, păstrând totuși vie speranța către ceva mai bun:

– (Maria) Is that you, Bill?.

Prostituția ei nu este un atribut moral, nici nu poartă pecetea infamiei, ci arată starea de fapt a Erosului în lumea și logica filmului. Conexiunea nu mai are un cadru stabil unde să poată propăși – o casă, o familie, fidelitate, statornicie: ca orice altceva de-a lungul poveștii, s-a prăbușit în marginal, nocturn, negociabil.

Maria

Absența lui Bill Carson este departe de-a fi un banal a plecat săracu’ la război. După ce a furat cu Stevens și Baker cutia de bani a Confederaților, i-a trădat pe ceilalți doi și a-ngropat banii, fiind singurul care știa unde sunt, iar odată încheiată ancheta armatei s-a înrolat din nou, având și-un ochi lipsă pe deasupra.

Lipsa unui ochi implică o formă de vedere unilaterală: bunăoară, nu că aș vrea să-i fac eu agenda personală, aurul îi oferea posibilitatea unui nou început cu Maria, undeva, departe, asumându-și greutățile și satisfacțiile unei vieți în doi. În loc să transforme energia în viață, își îngroapă talanții și alege să se alăture din nou armatei de unde a prădat, punând latura relațională mai jos decât un conflict absurd. Situația Mariei este, așadar, și o consecință a lipsei lui de coerență.

Fortul ruinat

Pe urmele lui Bill Carson, Sentenza ajunge într-un fort ruinat, sfărâmat de obuze, plin cu răniți și o mână de soldați ce-i îngrijeau. Fortul în sine este un hibrid între intervenția umană și elemente naturale: este parte caverne și îngrădiri naturale, parte ziduri și alte acareturi, plus un dram temeinic de amărăciune. Și, esențial, fără nicio autoritate oficială: oamenii se descurcă așa cum pot, fără direcție și fără susținere:

– (Soldat) And the attractions don’t stop there. International cuisine, healthful and nutritious food. Corn cobs, Dixie-style.
– (Soldat) Our government has spared no expense. As you can see, we are treated very well.

Fortul ruinat

Ca zonă psihică – vechiul sistem colectiv defensiv ajuns incapabil să discrimineze și să protejeze – este poate cea mai slăbită. Mai sunt urme de activitate, slabe mijloace de tratament, dar niciun pic de voință, nici resursele de-a o susține, nici apăra: nu există nici măcar o santinelă capabilă să-ntrebe eventualii curioși de sănătate:

– (Soldat) The only thing we care about is saving our own hides. And you ask me if I know someone.
– (Soldat) I just don’t know what you drifters could be thinking.

În lipsa spiritului viu, o simplă sticlă de spirits ce flatează nevoi de ordin inferior este suficientă pentru a-i câștiga de partea ta pe cei ce mai mult doresc decât nădăjduiesc. Atât a costat eliberarea din memoria operațională a traseului armatei lui Carson și închisoarea unde ar putea ajunge dacă ar scăpa cu viață și-ar cădea prizonier.

Prizonieri ai aparențelor

Mergând lejer prin canionul unei văi, Tuco și Blondie se întâlnesc cu o trupă aparent îmbrăcată în uniforme gri. Crezând că sunt Confederați, strigă urale la adresa lor și injurii vis-a-vis de Unioniști. Din păcate, s-au păcălit: erau Unioniști cu uniformele complet acoperite de praf. Fiind într-un spațiu fizic fără o ieșire facilă, e îndoielnic că ar fi scăpat chit că și-ar fi ținut gura – uniformele i-ar fi aranjat bine-mersi.

Tuco se chinuie să-și dea seama ce se-ntâmplă-n față

Este surprinzătoare comiterea unei așa erori de către amândoi, de a pleca din mănăstire abuzând de aceeași deghizare. Nu cred că Instinctul s-a văzut brusc lipsit de propria capacitate nemijlocită de orientare în real, de a detecta ceva nepotrivit în cazul de față; mai degrabă, a fost deturnat de succesul unei strategii ce tocmai a funcționat. Persona uniformei s-a interpus ca simbol ocrotitor între el și realitate și n-a mai putut observa nici măcar posibilitatea unei întâlniri nedorite, deși Blondie remarcă:

– (Blondie) I’ve noticed we’ll be crossing Yankee and Confederate lines a few times.

Curios, nici măcar Eul nu este capabil să discrimineze. Dincolo de convalescența sa, este de presupus că s-a lăsat la fel de furat de aparenta protecție la umbra deghizării lor. În plus, a cedat într-o oarecare măsură controlul către Instinct (mână caii cu rândul), fără a păstra totuși funcția sa principală de supervizare din fundal. Întrucâtva este de înțeles – cooperarea lor reală abia acum începe și nu se pot completa încă eficient.

Confuzie

Aici, apropo, nu adoptarea unei fațade este problema, ci persistența dincolo de limitele rezonabile. Persona este clar necesară: trebuie să putem fi inginer, părinte, coleg, cetățean, gazdă, pacient. Numai că omul poate lesne ajunge să se identifice c-o imagine ce-i aparține legitim, dar numai parțial, transformând un rol într-o definiție exhaustivă a propriei ființe. De obicei, nici măcar nu este o minciună conștientă, ci un proces subtil și primejdios: o descriere despre sine devine o poruncă adresată întregului eșafodaj psihic.

Astfel, Tuco pierde și capacitatea de-a detecta micile semnale ce i-ar fi permis să se orienteze in extremis – poate detalii ale echipamentului, manierisme specifice Unioniștilor, formația de marș, chiar suspiciunea brută. Cum Blondie dormea literalmente în acel moment, având și mai puțin timp de analiză și reacție, iată-i în lagăr:

– (Blondie) God’s not on our side, ‘cause he hates idiots also.

Lagărul este o imagine inversată a mănăstirii: este întreținut la dungă, animat, slujind însă moartea și toți bunii săi prieteni de pahar. Constrânge individul să cedeze toate resursele de interes și apoi îl leapădă, funcționează în baza unor minciuni și iluzii, separă și este posedat.

Tuco e invitat la masă

Aici, atât Blondie cât și Tuco au în față câte o nouă probă. A lui Tuco, fățișă și spectaculoasă, este tortura fizică, aplicată de Wallace, un simplu corp redus la instrument de constrângere cu suficient cap cât să nu-i plouă-n gât, să se poată mânca și să poată merge singur la umblătoare. Manifestă o aparentă capacitate de ordonare, dar este o simplă marionetă a lui Angel Eyes.

Dacă Tuco cedează torturii și spune ce știe, nu trebuie văzut ca o cădere morală: este simpla limită obiectivă a Instinctului constrâns să nu se poată apăra de factorul atacator. Vitalitatea lui nu doar că nu înseamnă invulnerabilitate, însă imposibilitatea folosirii ei îl privează de mijloacele de contraatac. Ca o lecție în subsidiar, trebuie să ia aminte ce-ar putea foarte bine deveni și el: un simplu Wallace, adică energia vitală clivată de centrul coordonator, capturată de un complex autonom ca Angel Eyes și redusă la simplă coadă de topor.

Zmardoiala încasată de Tuco începe frumos, elegant, cât de cât: cu o masă copioasă. Angel Eyes îl hrănește, îi oferă băutură, vorbește aproape cordial cu el. Ceva-ceva Tuco tot bănuiește, căci se-ngrijorează dacă nu cumva mâncarea e otrăvită și cred că la final și-ar fi dorit să și fie.

Masa este în mod tradițional: suspendarea ostilității, ospitalitate, recunoașterea celuilalt drept om, împărțirea hranei și, prin ea, a vieții; uneori chiar comuniune. Dar aici nu mai unește, ci pregătește o disecție, iar tranziția este brutală: îl prinde cu o gheară de scaun, mâncarea zboară de pe masă și-ncepe tortura în vederea extragerii informațiilor prețioase.

Se cheamă țeapă, ce, n-ai mai luat țeapă?

Este un soi de împărtășanie neagră: Tuco primește pâinea sistemului și, în schimb, sistemul pretinde acces la interiorul lui. Simpla obiecție scoate numaidecât Diavolul din spatele perdelei. Și-n timp ce mexicanul nostru simpatic o ia pe coajă din toate părțile, afară cântă o frumoasă melodie, interpretată de un grup de prizonieri și dirijată de un paznic. More feeling!, îi instruiește atunci când se aud zgomote mai pronunțate din… sala de mese.

Muzica, de o rară delicatețe și sensibilitate pentru un asemenea loc, este o mască ce funcționează și instituțional, și psihologic: omul poate comite atrocități asupra sa în numele unei idei frumoase purtate ca un anestezic moral. Nu mai simți contradicția dintre ce ești și ce faci, te consideri un om bun, disciplinat, responsabil, dedicat, pro-european.

– (Prizonier) You can sure consider yourself much luckier than your pal. Wallace will punch your friend as long as the song goes.
– (Prizonier) So many of us have had a session in there.

Prizonierii știau ce se întâmplă, iar paznicii de asemenea, că erau părtași. Se cade să credem că și autoritățile superioare erau la curent, deci motivul pentru care muzica – simbol al ordinii, armoniei, culturii și sensibilității – este folosit ca o fațadă transparentă este nu doar o mână întinsă celor dispuși să se auto-amăgească, ci și o sfidare a virtuților.

Iar Sentenza este aici, într-adevăr, foarte aproape de Răul Absolut. Nu este o formă precum Profesorul Woland, ce își știe și reclamă dreptul la existență, la fel cum recunoaște și dreptul Binelui în cadrul aceleiași ordini cosmice mai largi. Sentenza reclamă tot, în definitiv este la el acasă, în locul unde momentan este cel mai puternic și unde constituie autoritatea de facto, măcar că există un căpitan ca lider formal.

Căpitanul este izolat în camera sa, cu un picior mâncat de cangrenă, fără a primi ajutor semnificativ, însă nu știm de ce. Nu este ignorant, inspectează deținuții și perimetrul de departe, este la curent cu operațiunea lui Angel Eyes, nu este corupt, ba chiar dovedește o oarecare viziune romantică asupra modului de purtare a războiului.

Las că vezi, tu comandante!

Dar piciorul îl împiedică să poată înfăptui: piciorul este capacitatea de a sta sprijinit, de a te deplasa, de a te opune și, la nivel simbolic, vasul ce poartă voința în lume. Lipsa de acțiune decisivă asupra bolii înseamnă în termeni generali ruptura dintre conștientizare și făptuirea propriu-zisă.

– (Comandantul) While I’m in charge here the prisoners are not to be tortured, or cheated or murdered.
– (Angel Eyes) That an accusation?
– (Comandantul) Sergeant, gangrene is eating my leg away, not my eyes. I know the prisoners here are being robbed systematically.
– (Comandantul) I know there’s scum around who are bivouacked near the camp waiting for someone to deliver this loot.
– (Comandantul) But as long as I’m commandant I won’t permit any such trickery. Am I clear?
– (Angel Eyes) Yes. Just as long as you’re the commandant.

Iar dacă ne raportăm din nou la modelul arhetipal, spațiul lagărului, luat în posesie de această personificare a Umbrei Maligne, este asimilabil mulțimii funcțiilor refulate – ce nu vreau să știu, ce nu vreau să simt, să văd ori să cred.

Odată ajunse aici sunt parazitate, energia lor – bani și posesiuni de valoare – fiind reținută de Angel Eyes și sistemul construit sub o mască administrativă legitimă. Între noi fie vorba, modul de operare al acestuia este bazat aproape exclusiv pe exploatarea funcțiilor slabe: Stevens, Baker, Maria etc.

More feeling!

Nu abordează locurile animate de un libido sănătos, de aceea-i natural că lipsește și din mănăstire, și din bătălia de la Branson Bridge (unde-i drept că avem de-a face cu un efort irosit, însă autoritățile de ambele părți angajează o energie ce nu poate fi extrasă, fiind consumată activ în jurul podului).

Masa, muzica și disciplina sunt importante și fiindcă îi permit să nu apară ca simplă bestie. Violența lui poartă forma civilizației, în timp ce se manifestă așa cum civilizația consideră că este o violență acceptabilă și bănuiesc că istoria recentă are destule paralele despre cum indivizii, ca posedați în masă, cer exterminarea aproapelui lor în numele unor principii aparent înalte:

– (Angel Eyes) Are our men treated that well in Andersonville camp?

Blondie, pe de altă parte, este supus în fața unei ispite de ordin moral: complicitatea eficientă cu Sentenza. Aflat aici, dacă nu face pactul, rămâne prizonier. Dacă-l face, înhămându-se practic la o variantă cizelată (și cu miză crescută) a jocului desfășurat la rândul lui cu Tuco la spânzurătoare, riscă să devie un nou Sentenza, întrucât propunerea aflată pe masă este surprinzător de-aproape de termenii lui: inteligență rece, contract, eficiență. Iar Blondie va rămâne, conform contractului, același om de la-nceputul filmului.

– (Blondie) You’re not gonna give me the same treatment?
– (Angel Eyes) Would you talk?
– (Blondie) No, probably not.
– (Angel Eyes) That’s what I thought. Not that you’re any tougher than Tuco, but you’re smart enough to know that talking won’t save you.
(…)
– (Angel Eyes) I’m not greedy. I’m only taking half. There’s two of us. It should make it easier than just one.

Despărțirea lor, pecetluită odată cu expedierea lui Wallace pentru a-ncasa recompensa pe Tuco și înrolarea lui Blondie, este necesară întrucât colaborarea nu poate fi pe deplin fructuoasă dacă nu există și imaginea definitivă a ceea ce se poate întâmpla dacă nu o fac: trebuie să existe mereu o analiză nu doar a ce se poate întâmpla dacă iei o decizie, ci și a ceea ce se întâmplă dacă nu o iei.

În plus, pe undeva, socot că trebuie nu doar să vază ce devine propria lor putere odată desprinși din relația reciprocă, ci să-ncerce să exerseze și atributele celuilalt: Instinctul trebuie să planifice o evadare din mâinile lui Wallace, maximizând resursele sărace oferite de mediu, iar Eul învață să fie treaz și când doarme, executând unul din oamenii lui Angel Eyes sub privirile sale.

–

Toate imaginile aparțin producției The Good, the Bad and the Ugly (1966), regia Sergio Leone, distribuitor United Artists.