Mă bucur să vă spun că, deși au trecut unsprezece ani de-atunci, încă dau dovadă din când în când de-un asemenea strălucit meșteșug de tâmpenie, cu toate că există semne serioase de îmbunătățire. Am mai repetat isprava în 2018, într-o configurație ușor diferită, apoi câțiva ani mai târziu, ca o variantă îmbunătățită a încercării din 2018.

Ieșind spre Vârful Ștevia

Cam ca în bancul acela, veți fi remarcând, cu individul care este păcălit de-o gagică trăznet în parcarea unui supermarket. Domnișoara îl seducea și se lăsa nuntită aiurea, în timp ce tovarășii ei îi făceau curat prin mașină. Și dânsul avertiza că a mai fost și cu două zile-n urmă și iar ieri. Așa și eu aici.

Ca orice dileală cu vicii de procedură, și aceasta a început sub auspicii suspicios de rezonabile: venisem inițial cu ideea unei drumeții de două zile din Întorsura Buzăului la Nehoiu prin Munții Siriu și Andrei a plusat cu ideea de-a face Azuga – Nehoiu tot în două zile, adică aproximativ triplul distanței și Dumnezeu știe ce multiplu al diferenței originale de altitudine. Eu, ca element moderat al grupului, am încercat să-l temperez un pic spunând: sigur că da.

Ce poate fi mai frumos? Spațiul enorm, omul foarte mic în el, alternanța pădure – gol alpin, și senzația aia foarte concretă de ce frumos e, ia uite… stai, noi trebuie să traversăm TOT rahatul ăla?. Pe undeva pe-acolo și niscaiva trufie de obicei invers proporțională cu oricare-ar fi abilitățile momentului respectiv. Nu că n-aș avea niște antecedente penale…

Urcarea dinspre Valea Azugii

Așadar, pornim. Ire șapșpe’patruș’cinci se leapădă de noi în Gara Azuga, semn că nu vrea să fie părtaș la ce urmează chit că ne-a adus bine-mersi până acolo și noi pornim într-un alergat ușor. Ca să mă exprim în termenii vârfarilor intelectualo-culturali din presă – comentatorii sportivi: vremea a fost perfectă pentru fotbal. Starea de spirit putea fi descrisă scurt cu celebra replică rostită de Alexandru cel Mare înainte de fiecare cucerire: Gata, coaie-i dăm în pizdă!

Am urcat pe o potecă nemarcată, dar corect și complet definită, până pe domeniul unei stâne de sub vârful Ștevia. De-acolo ne-am ajutat de GPS pentru a intercepta culmea principală a munților Neamțului, în pas alergător alternat cu mers mai vioi, când în coastă, când pe muchie. Verde, verde crud peste tot, vara încă nu-și dăduse radiatorul la maxim, ba-și croia drum și câte-o briză răcoroasă, iar apă aveam suficientă.

În ciuda acestei abordări cu greu recognoscibile ca activitate umană, cu ceva tot rămâi. Nu că ai avea de ales: muntele este mult în toate direcțiile și, prin prisma naturii sale colinare, blânde, este mult mai acaparant, mai bine zis insinuant. Vrei nu vrei, dimensiunile lor umane-ți lipsesc sufletul de ei.

Dimensiunea umană a ceva mineral este o idee greu de definit. În ciuda izolării lor, omul nu pare o absurditate acolo. Îți poți imagina ori poți vedea o stână, un drum, un sălaș oarecare, un izvor captat în doru-lelii, deci o viață mai săracă în mijloace, dar nu exclusă din peisaj.

Apoi, fiindcă morfologia nu are construcții cabotine, îi poți fie cuprinde într-o panoramă generoasă, mai mult sau mai puțin completă, fie studia pe rând. Poți afla, cu alte cuvinte, o continuitate în ciuda văilor ce-i fragmentează. Sunt comprehensibili și fără a fi parcurși la milimetru pătrat.

Numai că picioarele primesc factura bucată cu bucată. Am luat niște adidași de alergare montană cu crampoane și talpa puțin cam prea moale pentru cât de cramponate erau crampoanele. Efectul l-am resimțit mai întâi pe coborârea spre pasul Predeluș, unde am dobândit o groază de bătături emergente, experimentând, se vede treaba, tot felul de poziții nenormale pentru a compensa. Cu această taxă mică pe fiecare pas, nu-i de mirare că m-a obosit mai rău decât urcarea ulterioară până sub Sloeru Mărcușanu.

Prin munții Neamțului

Ce baftă pe noi, însă, la ieșirea din pădure iată un izvor foarte bine închegat, cu troacă și vite ce pășteau fericite prin jur, visând la blugi, banane și vacanțe de lux. Foarte potrivită cu stilul meu mai baroc de-a mă angaja în orice activitate, am tras un pic de timp. Gen:

Suntem aici ca să traversăm muntele, desigur; totuși, uite ce interesant cade lumina pe coasta aia plină de buruieni. Stai puțin. Și stâna aia. Și ce-o fi după dâmbul ăla? Să bem și niște apă. Mă rog, acum că tot ne-am oprit.

Andrei, fidel indicatorilor săi gotici de performanță, dus a fost și ne-am regrupat mai încolo. Cu mici excepții, cam asta ne-a fost rutina. N-aș zice taman că nu se bucură de trasee, fiindcă prin aparatul de fotografiat surprinde niște ipostaze foarte calde, însă preferă cadența înainte de toate. Firește, când te angajezi în chestiuni ce transced limitele administrative ale selectului stabiliment Le Socole, nici că se cade altfel.

La firul ierbii

După Sloeru Mărcușanu și până sub Bobu Mic culmea coboară din nou suficient cât să traverseze pădurea și execută un zig zag decis. Sub ea se rășchiră multiple obârșii de văi, un deliciu aparte în munții colinari. Sunt line, dau viață puțin câte puțin, și totuși parcă plaiurile nou-născute se agață cu degetele de culme ca să nu fie luate cu totul la vale.

În ultimă analiză, este un simplu contrast între ființă și neființă, nu în opoziție absolută: sus viața continuă în forme condensate, utilitare, provizorii, expuse și în strânsă legătură cu cea de jos. Mici stâne pe ici, pe colo, trag provizii de jos, sorb apă din izvoare și trimit înapoi carne, blană, lapte și altele, cum ar fi drumeți mușcați.

Mult n-a lipsit, am avut noroc într-un rând cu faptul că rămăsese un cioban la stână. Câinii pe-acolo nu știu multe, zona fiind de facto exclusă încă de pe-atunci din circuitul turistic așa-zis omologat. Ce marcaje există sunt doar resturi și e bine să ai un GPS la tine, laolaltă cu bun studiu pregătitor înainte de-a pleca la drum.

Coborând spre Pasul Predeluș

După Bobul Mic, problema cu tălpile s-a acutizat și rămăsesem fără noi moduri de-a călca. Totul durea și tot ce-mi doream e să nu cobor. Coborârile, cât de mici, erau de-a dreptul meschine. Urcările, deși necesitau mai mult efort, măcar nu dureau deloc. Și, până-n Cheia, fu aproape doar coborâre.

Un abandon ieșise din discuție cu mult timp în urmă, din simplul motiv că, odată trecut spre Pasul Predeluș tot dracul ăla era. O retragere ar fi fost doar o altă tură cu propriile complicații logistice și fără niciuna din satisfacții.

Nu vă spun cât a durat descățărarea  serpentinelor pe vechiul drum grăniceresc de culme. De bine de rău, am profitat de serpentine, profitând de-o pantă mai dulce. O lucrare frumoasă acel drum – beneficia de protecții de versant, rigole, podețe și foarte mult tupeu de borfaș pentru a-nfrunta ditamai golul alpin.

În contrapartidă, coborârea spre, pe lângă și mai apoi pe sub Babeș, este o trufanda. Teoretic acum câțiva ani încă mai exista marcajul de cruce roșie de la intrarea-n pădure-n jos. Practic, acum și acesta e dat dispărut de pe Munții Noștri.

Pe vremuri, coborârea se făcea chiar pe acel picior, iar traseul nostru pe-acolo era desenat. Am dat de unu-două marcaje vechi, doar că la liziera pădurii se pierduseră și brumă de potecă, și orice alt semn ce-ar putea sugera timid că se poate înainta. În loc să ne întoarcem, am luat versantul la față direct în jos până am reîntâlnit poteca.

În Cheia abia mă mai țineam pe picioare. Urcarea până la Muntele Roșu îmi părea la fel de improbabilă ca zborul. Și totuși am urcat-o. A fost ca-n filmele acelea ce vor să pară interesante și regurgitează scene  cu lumini psihedelice ca să arate cum niște gagii mănâncă tocăniță ori discută despre cum cheia-i una singură dar broasca are două părți: Dă-ă-ă-ă-mi-mi-mi sa-rea-rea… Nu-u-u, ve-e-e-ezi c-c-c-c-ă fri-i-ge-e-e. Pune niște stroboscoape și-ai luat Palme d’Or.

Pauză

Fiecare serpentină a șoselei era o mică victorie, iar câte-un gagiu mă claxona curtenitor. Posibil să-mi fi scăpat vreun Pizda și Paștele mă-tii, intenția sigur exista, abilitatea nu-s așa sigur. Mie unul mi se părea că înjur în gura mare, mai cu seamă gherțoiul ce-a luat o curbă c-un scârț aparent interminabil.

Faptul că-n cele din urmă am ajuns în parcare nu m-a impresionat foarte mult: Silva părea în continuare ca de-aci până la Sighet, parcă cineva-mi jucase un renghi și trăsese de drum să se mai lungească. Nu-i nimic, ajunsei și la Sighet.

Performanța adevărată, stați să vedeți, abia apoi a urmat. Am fost capabil să comand o cafea și o porție de cartofi prăjiți cu șnițel. Ba chiar să-i și mănânc. Apoi a fost mai bine, iar după încă o cafea și mai bine. Cafeaua pentru mine e mereu precum apa pentru Greuceanu – acela, fiind un simpliot și-un pleb ignar se mulțumește doar cu apă și nici nu știe ce pierde.

Ciucaș

S-au potolit și frigurile de efort. Înăuntru era călduț și simțeam că plutesc. Nu, mai degrabă nu mai simțeam nimic de la copase-n jos. Orișicât, prin mijloace necunoscute, am reușit să merg la baie, să mă cac de sus – măiestrie sau noroc, n-am să știu niciodată – și să fac și-un duș la chiuvetă. Homo Sapiens reconstituit piesă cu piesă din amintiri și reflexe.

Revenirea dintr-o stare de epuizare este mereu miștoux. Arunci încet-încet, ancore înapoi în realitate, ca și cum îți bubuie o bombă pe aproape, țiuie urechile, ești amețit, ești orbit, te zvârcolești pe caldarăm, apoi îți revii treptat în simțiri. Fără asta, finalul de tură e puțin cam banal.

Trebuia să fie evident de cu seara că trebuie tras ștecherul și revenit la șosea, dar am sperat în zadar până dimineața. N-aveam cum să ajungem la Nehoiu pentru a prinde trenul, dacă eu măcar aveam cum să ajung. Mușchii de deasupra genunchilor mă împiedicau să mă ridic și să mă așez. Să cobor de la Silva a fost o aventură în sine, iar toată săptămâna următoare nu m-am așezat, ci m-am trânit pe scaun.

În anii ce-au urmat am explorat toți munții ce ar fi trebuit parcurși atunci. Bucăți din ei mai sunt de descoperit, dar încă-mi doresc să-i leg pe toți într-o singură poveste. Iar dacă m-ar întreba cineva dacă merită fanfaronadele astea:

Puuula mea, evident că da!