Motto
Stăpâne, stăpâne, / Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc / Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare
Ce mă roade pe mine la Sfârșit-ul de Mileniu al lui Radu Tudoran e că putea să facă fresca și fără familia lui Alcibiade, în orice caz fără să fie atât de pedant de crud cu copiii săi și cu alte personaje născute de la Dumnezeu cu trăsături deosebite.
Putea doar să stropească meniul cu acest gen de cinism dacă dorea să chestioneze și să ilustreze destrămarea fibrei societății, nu să facă din asta felul principal, farfuriile, tacâmurile și scaunele, având astfel și posibilitatea de-a completa Formularul 49023 al Uniunii Scriitorilor – Cerere de clasificare roman balzacian (a se înmâna domnului Călinescu).
Sfârșit de Mileniu
Plus că distrugerea definitivă nu este taman stilul lui; îl văd egal cu cel ce-a scris bijuteria – îmi scuzați exaltarea – Un port la răsărit, primul său roman. Și acolo a fost un pic crud cu inginerul topit de iarna, vara și băutura de malurile Limanului Nistrului, însă încheie cu mugurii unui nou început. Personajul nu a fost complet decăzut, caracterul lui nu s-a schimbat, are ocazia de-a reflecta și de a merge mai departe deîmpreună cu un altul ce primește odată cu el o nouă șansă.
Ce cred că a vrut să facă a fost că, luând o seamă de calități omenești dezirabile, le-a întrupat în copiii domnului Alcibiade și-n alte varii personaje și i-a sacrificat astfel încât, rămânând memorabili prin destinul lor nedrept în raport cu epoca, răsădește acele calități în sufletul generațiilor următoare ce le primesc prin ochii și mintea povestitorului. Poate și mai important este ca toate posibilitățile umane înșirate, dezvoltate și ulterior sugrumate să nu mai depindă de supraviețuirea celui ce le întruchipează.