Motto
Stăpâne, stăpâne, / Îţi cheamă ş-un câine,
Cel mai bărbătesc / Şi cel mai frăţesc,
Că l-apus de soare / Vreau să mi te-omoare

Ce mă roade pe mine la Sfârșit-ul de Mileniu al lui Radu Tudoran e că putea să facă fresca și fără familia lui Alcibiade, în orice caz fără să fie atât de pedant de crud cu copiii săi și cu alte personaje născute de la Dumnezeu cu trăsături deosebite.

Putea doar să stropească meniul cu acest gen de cinism dacă dorea să chestioneze și să ilustreze destrămarea fibrei societății, nu să facă din asta felul principal, farfuriile, tacâmurile și scaunele, având astfel și posibilitatea de-a completa Formularul 49023 al Uniunii Scriitorilor – Cerere de clasificare roman balzacian (a se înmâna domnului Călinescu).

Sfârșit de Mileniu

Plus că distrugerea definitivă nu este taman stilul lui; îl văd egal cu cel ce-a scris bijuteria – îmi scuzați exaltarea – Un port la răsărit, primul său roman. Și acolo a fost un pic crud cu inginerul topit de iarna, vara și băutura de malurile Limanului Nistrului, însă încheie cu mugurii unui nou început. Personajul nu a fost complet decăzut, caracterul lui nu s-a schimbat, are ocazia de-a reflecta și de a merge mai departe deîmpreună cu un altul ce primește odată cu el o nouă șansă.

Ce cred că a vrut să facă a fost că, luând o seamă de calități omenești dezirabile, le-a întrupat în copiii domnului Alcibiade și-n alte varii personaje și i-a sacrificat astfel încât, rămânând memorabili prin destinul lor nedrept în raport cu epoca, răsădește acele calități în sufletul generațiilor următoare ce le primesc prin ochii și mintea povestitorului. Poate și mai important este ca toate posibilitățile umane înșirate, dezvoltate și ulterior sugrumate să nu mai depindă de supraviețuirea celui ce le întruchipează.

În orice caz, pentru a salva de la dispariție ceea ce istoria calcă în picioare, sacrificiul lor este paradoxal mai fertil, întrucât un model virtuos ce trăiește până la adânci bătrâneți în timp poate pierde din puterea sa regeneratoare: oamenii fie vor căuta să-l copieze fără ajustări și, în timp, ideea de căpătâi se va fi pierdut, fie vor căuta să găsească vieții lui răutăți și mici scandale, demonetizând cu totul fondul valoric al ideii. Pur întâmplător ca subiect de roman este vag neverosimil: e posibil s-o dai, e probabil s-o iei.

Pe de altă parte, aruncate în mijlocul nebuniei și depravării absolute, vor deveni repere mai eficiente nu doar prin contrast: fiind într-adevăr universale și perene, omul va simți nevoia de-a căta și de-a găsi noi modalități de reintegrare-n viața reală. Până atunci, nedreptatea la adresa lor poate îmbogăți, prin mărturisire, memoria colectivă necesară continuității.

Îndrăznesc chiar să spun că a preluat mecanismul Mioriței și l-a dezvoltat. Firește, mai degrabă structural decât ca influență demonstrabilă. Acolo, violența brută este convertită într-o formă de supraviețuire simbolică. Ciobanul, cu toate că nu se predă gratuit, admite că poate pierde în ordinea faptelor, dar refuză ca moartea lui să rămână doar un fapt divers.

– Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană,
şi de-a fi să mor
în câmp de mohor,

În roman contextul se prezintă și mai gingaș: eșecul este cunoscut dinainte, nu poartă incertitudinea unui pronostic 1-X-2; totuși nici personajele nu fac non-combat, ba unele reușesc pentru scurt timp să răsădească mult bine trecător în jurul lor. Povestitorul preia sarcina de a păstra și de a transmite sensul acestor destine.

Știu că analfabeților cu diplome și câte trei coroane puse una peste alta le place să deie ochii peste cap și să scuipe spre popor, să mormăie că este eo-ipso defetist și că Miorița poartă o mare vină, atâta doar că ratează saltul simbolic ori poate nu vor să-l vază că le-ar strica discursul. E drept, nici standardizarea comentariatului din jurul ei nu aruncă prea multă lumină.

Dacă e vorba doar despre doi ciobani mardeiași, atunci reacția firească, admit, este coaie, ia bâta și fă ceva, ori atunci nu mai vorbim de ceva demn de-a viețui în mentalul colectiv ca reacție la un proces inevitabil din simplul motiv că se găsește-n jurul nostru zi de zi. De unde și versurile cu încărcătură cu bătaie un pic mai lungă decât:

I-am dat o ghioagă-n coaie,
De cântă oaie-bălaie,
Și-ncă una sus în gură,
De-acum papă chiar și zgură.

Revenind, inevitabilitatea nu este oamenii răi e doar răi din natură și ăia buni e doar buni, viata e grele și nedreaptă de la Dumnezeu, fiindcă e și fals, și incomplet. Sau e fals pentru că este incomplet. Aș zice că inevitabilul este precaritatea omului valoros în mijlocul celorlalți oameni, iar omul valoros este un concept mai puțin elitist decât pare la prima vedere.

Nu există succes care să poată fi securizat definitiv, nu există virtute, frumusețe, bogăție, pricepere sau noroc fără corespunzătoarea umbră socială: invidie, competiție, dorință de lapidare, eliminare etc. Practic, valoarea nu-l scoate pe om din condiția tragică, ci-l expune și mai mult, ca un fel de datorie. Așadar, cei doi ciobani sunt simpli agenți ai unei legi.

Și atunci Miorița vine și întreabă: Ce fac cu faptul că nu pot scăpa pentru totdeauna? La fel vine și Radu Tudoran, numai că-n Sfârșit de Mileniu caracterul inevitabil este mult mai vădit: valoarea omului nu-i oferă imunitate-n fața epocii: Odor și frații săi n-au putut evita războiul, fascismul, comunismul, represiunea, destructurarea socială și alte accidente istorice care le confiscă viețile. Unde dracului să fugă din secol?!

Sacrificiul fiecăruia nu se rezumă la simpla moarte, ar fi prea proletar, și începe de fapt cu tatăl lor, domnul Alcibiade, cel ce trăgea-n dirijabil cu pușca, ce ascundea zâne-n pivnița casei și scormonea după aur în gârlă, în timp ce finanțatorul său, domnul Pretoreanu, se-mbogățea vânzând căilor ferate pietrișul ca balast.

Moartea domnului Alcibiade aproape că nici nu este o moarte fizică sau doar fizică, ci o moarte deplină: a lui pe toate planurile și a fiilor săi cărora le-a lăsat, așa cum remarca Povestitorul, doar o cruce trecută inclusiv ca inițială a prenumelui.

Abia atunci, văzându-i pe toţi împreună, mi-am dat seama ca ei nouă câţi erau puteau să alcătuiască singuri o lume şi m-am gândit că unui om conştient îi trebuie o forţă extraordinară să se încarce cu răspunderea atâtor vieţi, care nu sânt scrise dinainte. Privindu-i pe toţi, mă întrebam dacă viaţa lor merita să fie trăită. Ce vroise să le dea domnul Alcibiade când îi adusese pe lume, şi ce le dăduse? Şi deodată, în viziunea mea, mi s-a părut că le dăduse numai câte o cruce, sugerată de propria lor iniţială, obsedantă, care acum se desena prin ei înşişi, aşa cum stăteau drepţi, cu braţele întinse

– Casa domnului Alcibiade

Odor, deși trăiește până la adânci bătrâneți, un geniu filozof, un pustnic între oameni, trăiește în lume fără să se fi implicat cu adevărat în ea. Roadele minții sale, caietele cu însemnări, sunt pe deplin pierdute, ducând până la ultima consecință ruptura de lume aleasă de el. Și Odor, foarte potrivit simbolic, în timp devine orb.

Tom, față de Odor, este o forță a naturii scăpată de sub control. Nestrunit corespunzător, devine autodistructiv, cauzează accidentul feroviar de la Ciurea pentru a se sinucide și reușește până la urmă înghițindu-și singur limba, în timp ce se recupera-n spital. Tiberiu își trădează darurile de o manieră similară, lăsându-se corupt: consider că supraviețuirea lui prin compromis total, înșelarea și exploatarea celorlalți poate fi însăși tragedia sa personală.

Teofana, măritată cu Harold, un soldat din ocupația germană, are cu acesta o poveste de dragoste mai tragică decât a putut imagina Shakespeare. El este înjunghiat de Gertrude, mama lui, ofticată că a venit acasă cu Teofana, o țigancă de la gurile Dunării. Mama ajunge la balamuc, iar între cei doi are loc o ceremonie în egală măsură nuntă și înmormântare.

Harold avea o mamă, care nu o vroise pe Teofana şi îl blestemase să moară: „Mai bine să te ştiu în mormânt, decât însurat cu o ţigancă de la gurile Dunării!”
(…)
Potrivnică mezalianţei, Gertrude mersese până la capăt. Dimineaţa, cu opt ore înainte de nuntă, găsiseră cuţitul ei înfipt adînc în pieptul lui Harold; dar deviase şi trecând pe lângă inimă prilejuise o agonie prelungă. Dacă bunica n-ar fi fost plecată cu automobilul în Spania, ar fi izbutit să-l apere, fiindcă numai ea cunoştea cu adevărat firea Gertrudei, pe care o admirase, şi nu s-ar fi îndoit că îşi va pune blestemul în faptă.
(…)
Iar seara, la lumina celor o mie de lumânări pregătite pentru nuntă, prinţul Manfred von Bern, care plătise cu un preţ barbar iubirea lui din pădure, puse pe degetul cald al Teofanei inelul de nuntă al familiei, cu blazonul vechilor regi ai Lombardiei. Iar inelul ei, o verighetă simplă, îl puse pe degetul rece al lui Harold.

– Casa domnului Alcibiade

Și, cu toate astea, omul supus – sub diversele întruchipări romanești – timpului, degradării, iubirii, crimelor, ideologiilor, fricii, morții – pe scurt, întunericului fără fund, nu a fost epuizat sau, mai bine zis, când Abisul s-a uitat înapoi, Povestitorul n-a clipit.

S-ar putea spune că e una din obsesiile lui fundamentale ce apar sub forme diferite: libertatea, depărtarea, chemarea, degradarea, imposibilitatea de-a epuiza omul, nostalgia după ceva mai larg decât ce-i numaidecât în fața ta. Nu doar între diversele sale opere, uneori ca motiv recursiv.

Fidel resortului, în Ieșirea la Mare există un loc, Scalda Necuratului, unde Traian, unul din fiii domnului Alcibiade, format teologic și dotat cu spirit tehnic intuitiv, inventează, implementează și supervizează procedeul de drenare a pungilor de petrol rămase între sondele unei schele epuizate. Sapă acolo o mină enormă, locul deja fiind fizic sub nivelul mării. Invenția lui se dovedește un mare succes până când:

Coborând în fundul minei cu Rita, am auzit, venind prin pământ, un freamăt de ape învolburate, în care am recunoscut marea, atât de limpede, că aș fi crezut-o alături. Puteam să-mi închipui că fusese o halucinație, dacă trei săptămâni mai târziu, impresia aceea nu mi-ar fi întărit-o Frantisek, bărbatul Ibiei, în noaptea când venise acasă pe neașteptate. În vorbele lui, am simțit o teamă, pe care i-a și comunicat-o domnului Neagoe. Traian nici n-a vrut să-l asculte; Frantisek, care lucra în fundul galeriei estice, simțea apropiindu-se pe sub pămint o apă mare, rupând zăgazurile unul câte unul și intr-o zi putea să răzbată în mină, aducând o nenorocire. „Nu e bine! Se plângea el Ibiei. Ar trebui să ne ducem in altă parte!”
(…)
Singurul noroc a fost că nimeni nu și-a pierdut viața; n-a fost o erupție, ci o inundație, destul de lentă la început, ca toată lumea să aibă când ieși din mină. Și nu era păcura, ci apa sărată, care venea pe galeria estică. Nu m-am îndoit încă din prima clipă că era apă de mare, o presimțisem; sigur că nimeni n-ar fi putut să mă creadă. Curând am avut și dovada convingerii mele.

– Ieșirea la mare

Izolat fiind în cel mai de jos loc, pus să scormonească după cele mai întunecate lucruri, omul a găsit o cale către libertatea deplină, către cel mai de preț element al vieții. E ca și cum, ce concept bizar și reacționar, contrar susținătorilor și verificatorilor de declarații pe propria răspundere, libertatea nu este ceva complet exterior omului, de primit sau aprobat de undeva, ci o stare originară acoperită cu straturi.

Mă avânt, ce-i drept, în simbolism cu toate pânzele sus (sic!), singura mea scuză fiind îndemnul autorului. Exasperat cumva de împrejurări, exclude expres ideea de pasaj geologic și plasează singur lumini de aterizare. Mai mult ca sigur nu că-i cititorul prea prost, cât pentru a struni omul departe de critica ce, și dacă ar ști să citească, n-ar putea spune că gașperul nostru de autor a trecut de cenzură un Muie Bă cât viitoarea Casă a Poporului:

Un an mai târziu povestitorul descoperă pe malul lacului crabi, derutați de peisaj, cu totul diferit de al mării; apoi zargani, înotând în apa albastră, mirați de limitarea spațiului. Povestitorul are și argumente sentimentale. Anume de a se îngădui scriitorului să creeze geografii și istorii noi. După cum simte nevoia.

– Ieșirea la mare

Ca să forțez și mai mult interpretarea, profitând de un apogeu al exploatării fricilor, vanităților, lăcomiei, resentimentelor, sexualității, ambiției, lașității, nevoii de apartenență, a transformării, cu alte cuvinte, a tot ce are omul intim și vulnerabil în mecanism de producție sau control, autorul face o frumoasă profesie de credință, o declarație de dragoste față de firea umană: dacă sapi suficient de adânc, nu dai doar de nămol. Te duci în jos, dar nu ajungi la fundul Iadului. Dai de mare, de lumină, de libertate, de un strop de virtute într-un suflet comun corupt.

De o nouă șansă.