Simțul Găurii (I) – Din valea Gaura pe valea Ciubotea

Prin binefacerea unei rare alinieri de astre în decursul anului trecut, am reușit o drumeție tânjită încă de când fusesem ultima dată prin părțile Branului, când am suit pe Ciubotea și-am coborât de pe muntele Țigănești (în ciuda numelui, este încă acolo), anume să urc pe valea Gaura și să cobor pe Ciubotea.

Deci, dacă titlul vă sugerează un soi de blând pornache montan… îmi pare rău, v-ați luat țeapă. De fapt, într-un fel pervers, poate că nu prea, dar depinde foarte mult de așteptări. Ideea e că a-l face în singura zi permisă de-mprejurări, deși perfect posibil, e departe de idealul de trei zile: una petrecută într-un fel de zen-prosternație undeva la stâna Gaura, practic la poalele văii superioare, una creanga prin căldările celor două văi și a treia de coborât.

Valea Gaura - Cățunul Mic

Valea Gaura – Cățunul Mic

În treacăt fie spus, nici statul român nu ajută situația, întrucât, susținând mișcarea în natură, a interzis bivuacul în afara locurilor permise, omițând să și permită locuri suficiente. Statul știe că un drumeț român este dur ca oțelul Krupp: nu doarme, nu se odihnește, nu mănâncă și nu bea, doar merge. Și crede atât de mult în această mantră încât uneori cată prin Bucegi contravenienți cu elicopterul.

Urcuș prin pădure spre șaula La Polițe

Urcuș prin pădure spre șaula La Polițe

Deci fie și doar o singură zi, cu tot futaiul de rigoare, e mai bine decât nimic. Mult mai bine. Uitând că ziua-n August este mai scurtă, am plecat mai târziu, când dimineața se dădea deja-n fapt. Iar ce compensează prin scurtime recuperează prin căldură, astfel că la ora 10, când plecam la drum din impecabila parcare turistică amenajată de administrația locală, după ce ne-am alimentat de la noile cișmele instalate acolo, mercurul termometrelor deja indica… mult.

Urcuș prin pădure spre șaula La Polițe

Urcuș prin pădure spre șaula La Polițe

După o urcare pieptiș de trei kilometri pe un crac ce se desprinde din valea Poarta, am avut parte de un pasaj plăcut și-o idee mai răcoros pe o potecă așezată meșteșugit pe o curbă de nivel. Deasupra noastră, Cuptorul Iadului, Cupola de Foc, Văpaia Ucigașă, Pârjolul de Coșmar, toate la un loc se uneau ca inelele planetarilor și, formând un Cod Roșu, făceau ravagii. Caniculă-n miezul lui August, da, un fenomen bizar și rar întâlnit pe meleagurile noastre. Somitățile din presă au tot dreptul să se isterizeze.

Făcurăm prima pauză mai lungă pe malul văii secate prin calicia substratelor petrografice ce-au taxat râul până la dispariție. Fuse o pauză-n răspăr cu efortul, căci de la șaua Polițe am mers lejer fie de-a coasta, fie-n ușoară coborâre. Apropo, toponimul actual Polițe este întrucâtva înșelător; numele inițial era de fapt La Poliție, datorită unui fost post de frontieră de dinaintea primului război mondial.

Spre prima căldare a văii Gaura

Spre prima căldare a văii Gaura

Mișu, tovarăul meu, fratele unui fost coleg de facultate, băuse cu multă râvnă praf de mers efervescent de dimineață și vădea, drept urmare, un zel nețărmuit în parcurgerea traseului. Așa că, pentru a mai trage o țâră de timp, am retezat două sandvișuri cu înghițituri cât mai mici.

Pe valea seacă a Gaurei

Pe valea seacă a Gaurei

Stâna Gaura ce anima cândva poiana e acum părăsită și, la cum arată lucrurile, de mult amar de vreme. Animalele nu și-au mai făcut dreptate prin pajiște și iarba crește nestingherită. E teribil de trist, dacă te gândești bine, stânele nu mai sunt invenții umane, ci elemente la fel de naturale ca locul unde sunt durate.

Pe valea seacă a Gaurei

Pe valea seacă a Gaurei

În fine, odată cu burta băgată-n draci, ne-am abătut și pe la cascada Moara Dracului, pragul ce mărginește prima căldare (numărând din aval) a văii, întâlnită-n trecut și sub denumirea Cățunul de Jos, spre exemplu-n lucrarea Bucegii, Turism – Alpinism, Em. Cristea și N. Dumitriu, Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1962.

Marmite la baza cascadei Moara Dracului

Marmite la baza cascadei Moara Dracului

Toponimul Cățun este, apropo, foarte curios: e întâlnit sub diverse forme, inclusiv Călțun, în mai multe locuri din țară. Domnul Dumitru Loșonți, în Toponime românești care descriu forme de relief, l-a urmărit din părțile Clujului, Hațegului până-n coace spre Șimon. Spre Cluj înseamnă deal în formă de calotă sferică neîmplinită în una din părţi. În majoritatea celorlalte locuri, însă, o formă depresionară, de multe ori înconjurată de versanți sau colți stâncoși. Dânsul consideră că apelativul provine din latinescul catinum: strachină, scobitură, grotă.

Toate cele patru etaje ale văii Gaura au denumiri similare: Cățunul de Jos deja amintit, Cățunul Mic, o căldărușă intermediară și, oarecum slab diferențiată în partea superioară, Cățunul de Sus și, circul principal – Cățunul Mare.

Vâlcelul Gălbinărilor

Vâlcelul Gălbinărilor

Așadar, am trecut fugitiv pe la Moara Dracului, înaintând nu fără un strop de entuziasm pe talvegul uscat, poate cel mai antrenant pasaj al turei. Nu că restul peisajelor ar fi fost mai puțin spectaculoase, ci fiindcă aici terenul te invita efectiv să te miști, pe când în celelalte locuri te îndemna mai degrabă la contemplare.

Valea Gaura – Cățunul Mic

Valea Gaura – Cățunul Mic

E limpede că dracul nu mai era acasă și moara lăsată de izbeliște: pe toboganul ruginit săpat în calcare frumos nodularizate abia mai spârcâia un fir de apă. La baza cascadei, drept contrast grăitor, ședea o depunere de nisip și multe resturi de arbori, semn că atunci când dracul se pune-a măcina, o făcea cu nădejde și temei. Imediat mai jos apa dispare cu totul în subterană.

Valea Gaura – Cățunul Mic

Valea Gaura – Cățunul Mic

După un ocol sumar ca distanță și amplu ca durată, nu mai puțin de o jumătate de oră, am ieșit pe pragul stâncos de unde apa se aruncă-n hăul cascadei. Urcând mai sus, cale de vreo trei oftări, ajunserăm aproape de limita pădurii, unde am găsit din nou o brumă de apă. Am îngenunchiat cu pioșenie, mi-am astâmpărat setea și mi-am reîmprospătat și bidoanele. La care Mișu: apă rece de izvor, nici de țuică nu ți-e sete, nici de pizdă nu ți-e dor.

Valea Gaura – Cățunul Mic, urcând spre etajele superioare

Valea Gaura – Cățunul Mic, urcând spre etajele superioare

Cum să vă zic eu, dragi prieteni, cât privește ultima parte, cel puțin în cazul meu, pot să vă spun că nu-i adevărată, cu toată sfințenia binemeritată purtată de-acel plăpând fir de apă venit de sus, pe vâlcelul Gălbinărilor, compensând uscăciunea totală a pârâului Gaura ce iese de undeva dinspre mâna dreaptă cum urci, dintr-un canion atât de-ngust încât zici că-i virgin. Domnul Beldie, în ghidul 80 trasee turistice in muntii Bucegi, identifică izvorul în marginea căldării următoare:

În dreapta, nu departe deasupra noastră, în marginea căldării următoare, se află izvorul puternic al văii Gaura. Sărind o primă cascadă, apa străbate cheia îngustă săpată în bancul de calcare ce formează „zăvorul” căldării şi apoi, în stînga sub potecă, se aruncă în hornul adînc şi îngust de deasupra cascadei Moara Dracului.

Așadar, aici și la cascadă fură singurele două puncte de alimentare cu apă de pe traseu, altele n-am mai găsit până la revenirea noastră-n valea Poarta. Iar dacă prezența apei pare ciudată între atâta stâncăret uscat ca iasca, tot în ghidul domnului Beldie găsim un posibil indiciu:

Ne găsim aici în zona de contact dintre conglomeratele de Bucegi şi calcarele jurasice care pe versantul vestic al Bucegilor se întind pe o fîşie continuă în porţiunea inferioară a abruptului (munţii Gaura, Guţanu) sau cuprind în întregime abruptul (Mt. Grohotişu). Apa vîlcelului Gălbinărilor în porţiunea ei inferioară curge pe un pat stîncos exact la limita dintre aceste roci.

Zăvorul Cățunului de Sus

Zăvorul Cățunului de Sus

Circul glaciar ce urmează este, iertați-mi vă rog clișeul, o arătare de o rară frumusețe, ca o vedenie. Fundul este ușor înclinat și presărat cu o legiune de conifere mazilite spre lumea jnepenișului, izolate acolo pentru vina de-a fi complotat împotriva regimului. Ce autoritate o fi dispus strămutarea lor acolo a crezut că le vine de hac, dar de fapt le-a făcut un bine.

O mică gâtuire

O mică gâtuire

Delicatețea estetică a întregului aranjament este tulburată doar de brutalitatea câtorva străpungeri de vâlcele torențiale și de un mic evantai ce aduce suspect de mult cu silueta unui con de dejecție, totul sub supravegherea aproximativă a unor colți de piatră trecuți binișor de vârsta pensiei.

Cățunul de sus

Cățunul de sus

Gâfâiam ca o batoză la treierat, căci ieșirea de-acolo se face printr-un urcuș pieptiș, inclusiv printr-o strungă abruptă și alunecoasă dotată cu lanțuri. M-am tăiat ca maioneza și mi-am revenit cu entuziasm de mai multe ori decât pot să-mi aduc aminte, alternanță ce m-a obosit mai rău decât însuși traseul. Clar anul trecut n-a fost anul meu.

Cățunul de sus

Cățunul de sus

După ce-am trecut pragul spre etajul de obârșie a văii zici c-am baleiat brusc spre o promenadă pe ștrase. Lejer, declivitate masiv edulcorată, spectacol de jur împrejur și, ați ghichit, în continuare, uscăciune totală. Noroc cu proviziile reîntregite mai jos.

Cățunul Mare

Cățunul Mare

Menționam anterior diferențierea slabă a celui de-al treilea circ glaciar, Cățunul de Sus… ideea e că-i foarte greu de izolat de amfiteatrul din capătul văii: pragul nu e deloc agresiv, iar ochiul le poate lua lejer drept un singur platou. Cât de cât se distinge nucleul său, ca să zic așa: o terasă plană, aproximativ circulară, imediat înainte de punctul unde poteca începe să cațere versantul drept geografic.

Privind înapoi spre Valea Gaura

Privind înapoi spre Valea Gaura

Din păcate și din fericire, a fost ultima urcare. Din fericire, se-nțelege, dar din păcate, de ce? Păi de când poteca-ncepe a coborî spre valea Ciubotea și până la cabana Salvamont Ciubotea e tot numai un abrupt, iar eu, indiferent cât de obosit, prefer întotdeauna urcările…

Vârful Scara

Vârful Scara

Poteca ne-a așezat, pe căi ocolite, în căldarea superioară a Ciubotei, lângă obârșie. Călărește un pinten adiacent versantului stâng geografic al văii și se numea cândva Drumul Arvaților. Termenul arvat desemnează o veche denumire românească a croaților și, poate mai precis, mercenarilor din timpul Zaverei (Revoluția de la 1821 împotriva stăpânirii otomane), vestiți prin jafurile lor. Nu am găsit altă referință în afară de ghidul lui Al. Beldie:

Arvaţii erau tîlhari proveniţi din resturile eteriştilor lui Ipsilanti şi alţi dezertori sîrbi, bulgari şi turci, care pe la 1821 – 23 jefuiau în munţi pe boierii pribegi ce se înapoiau în ţară de la Braşov, unde se refugiaseră în timpul răzmeriţei, ca şi pe negustori şi alţi călători. Impotriva lor s-a pornit apoi urmărire şi cei care au scăpat s-au aşezat în satele din trecătoarea Branului, urmaşii lor purtînd pînă astăzi porecla de „arvaţi”.

Vornicul Androne Verescu, în însemnările lui scrie: „In acelaşi an 1821 nevoia m-a dus. .. tocmai în Plaiul Peleşului la măsurătoarea munţilor mei … Cu nespusă grijă şi mare năduf am gătit treaba asta, că a fost pe vreme de zaveră şi de băjenie şi chiar prin pustietăţile acelea neumblate mişunau tîlharii de arvaţi”.

Valea Ciubotea

Valea Ciubotea

Din fundul văii ne privește de la semiînălțime un bloc calcaros spălat cu pasta de dinți Cristal (ce, toată lumea știe, face dinții ca de cal), chitit bine în masa conglomeratelor. Mai puțin vizibile, la baza peretelui, domnul Ică Giurgiu a găsit și documentat două peșteri, una cu dezvoltare de 43 de metri (Nr. 1), alta de 14 metri (Nr. 2).

Valea Ciubotea - calcar în conglomerat

Valea Ciubotea – calcar în conglomerat

Spre versantul drept, silueta de viespe a văii e tulburată de conturul a două bordeie famelice de stână și, judecând după zgomote, locatarii nu erau prea departe. Deîmpreună cu talvegul acoperit cu iarbă mai crudă la culoare, aș zice că sugerează prezența unei surse de apă undeva prin apropiere, fără a vă putea indica exact unde s-ar putea găsi. Nevoiașii se vor fi descurcând…

Valea Ciubotea - calcar în conglomerat

Valea Ciubotea – calcar în conglomerat

În vreme ce le struneam la vale pe pragul căldării, picioarele fonfăiau moșnegeșe un vag dar ce-am făcut să merităm asta? Ce pot să le mai zic? În atari momente sunt oricum stăpânit de o dispoziție mai degrabă prozaică, deci le-am lăsat în pace ca nu cumva să se-mplecicească și mai rău și să ne dăm toți trei de-a dura.

Alăturea

Alăturea

Prin comparație cu Gaura, Ciubotea este liliputană. Poate de-aia mi-a plăcut așa mult ultima dată – ce pierde în dimensiune, câștigă-n intimitate și mister, atât la propriu cât și la figurat: din punct de vedere geomorfologic, ridică unele discuții. Alexandru Beldie, în aceeași lucrare, o descrie ca o structură glaciară cu trei circuri, inclusiv Poiana Ciubotei de Sus de la bază. Legat de nivelul inferior, adaugă și o notă interesantă:

De la circa 1 360 m altitudine în sus, firul văii glaciare Urlătoarea Mică ce cade în dreapta este acoperit cu imensele bolovănişuri ale morenei frontale a văii din care ţîşneşte un izvor puternic (Urlătoarea).

Spre etajul doi al văii Ciubotea

Spre etajul doi al văii Ciubotea

Depozitele de bolovăniș acoperă zona pragului inferior al Poienii Ciubotei de Sus, un obstacol strașnic pentru drumeți, ocolit de poteca aninată de versantul drept geografic. Deși autorul ghidului le atribuie unei morene frontale, originea pragului propriu-zis ar putea foarte bine fi structurală, ulterior acoperit și remodelat de acumulările glaciare și de torenți. Cel puțin eu n-am găsit deocamdată o concluzie definitivă.

Etajul doi al văii Ciubotea, văzut din aval

Etajul doi al văii Ciubotea, văzut din aval

De altfel, o ambiguitate similară plutește și peste primele două trepte din aval. Bunăoară, o sesiune de practică a Cercului George Vâlsan din Târgoviște a identificat un singur circ glaciar (aș nota că nu văz să excludă originea glaciară a poienii Ciubotei de Sus, ci numai individualizarea sa ca circ propriu-zis):

În cadrul acestuia se pot delimita circul glaciar propriu-zis, care coboară de la 2150 m până la 2010 m, cu o orientare NV, după care urmează valea glaciară până la 1600 m, în care se disting 3 praguri glaciare cu înălţimi ce variază între 40 m şi 200 m. Forma în profil transversal este una clară de „U”, fără însă a prezenta umeri de vale sau văi încastrate. În cadrul circului, valea Urlătoarea s-a adâncit postglaciar cu aproximativ 1 – 4 m în depozitele cu caracter morenic.

De la 1600 m altitudine valea capătă aspect torenţial.

Primul etaj al văii Ciubotea, văzut din aval

Primul etaj al văii Ciubotea, văzut din aval

Iar dacă aș ignora pentru o clipă talvegul torențial, se disting destul de bine trei elemente. În primul rând, un fund larg și domol, ocupat de vegetație, cu o ușoară concavitate transversală. Mai departe, doi versanți abrupți, care încadrează depresiunea și îi conferă aspectul de amfiteatru. În sfârșit, o gâtuire în amonte, în zona stâncoasă din centrul fotografiilor, putând corespunde unui prag către sectorul superior, în ambele cazuri luând chipul și asemănarea unei înșeuări.

Primul etaj al văii Ciubotea, văzut din aval - detaliu

Primul etaj al văii Ciubotea, văzut din aval – detaliu

Torentul a săpat ulterior o șiștoacă relativ îngustă în interiorul unei forme mult mai largi. Cele două scări ale reliefului sunt vizibile simultan. Nu cred că s-ar putea demonstra numai prin simpla observație că forma largă este o caldare glaciară, însă nici n-ar fi corect a fi explicată exclusiv prin acțiunea torentului actual.

Bordeie Famelice

Bordeie Famelice

Așadar, încep să înțeleg de ce Al. Beldie a numit-o căldare și de ce grupul Vâlsan a preferat s-o includă în valea glaciară. Asta ca să vedeți ce preocupări am avut după ce-am ajuns acasă. Parcă zisei ceva de prozaic sau nu-mi aduc eu bine aminte?

Zic să mă opresc aici, că altfel ajung cu relatarea la mașină cu vreo două ore mai târziu decât am ajuns în realitate, purtând o lungă discuție-recenzie literară cu Mișu deîndată ce-am început a ne strecura pe lângă Pietrele Scrise.

Tura pe scurt
Per-pedes
Date despre tură oferite de WP-Trip-Summary, creat cu ❤️ în București.