Există un tip de navigator, un soi de căpitan ce nu comandă vapoare imense sau submarine misterioase, ci un remorcher. Un remorcher care trage, smuceşte, ține laolaltă bucăți disparate de informații, opinii, și frământă cioburi de realitate pentru a le plasa cu zgărcenie într-un ținut ciudat și deloc liniștit. Astfel se tocmi și Vuvuzela noastră din Carpați.
Foto: Bogdan Stoica
Mândrul căpitan nu navighează pe apele adânci ale filozofiei, cunoașterii ori măcar inteligenței sau pe oceanul înspumat al poeziei. Nu, el preferă malurile tulburi ale cotidianului. Remorcherul său, cu motorul mereu pornit, se strecoară printre epave răbolite, pescuind glume vrut sarcastice, observații acide proiectate prin trei cuvinte jumate reciclate și o măsură generoasă de scepticism. Într-un mod ironic, remorcherul său nu trage niciodată spre un port clar definit; în schimb, trăiește pentru plăcerea de a trage: mai ales de urechi, de nervi, și, uneori, de ridicol. Niciodată de nădejde.
Pe puntea remorcherului său de croazieră, echipajul este format din indivizi veniți din toate zările. Unii sunt curioși, alții sunt furioși, iar câțiva doar încearcă să-nțeleagă fenomenul. Și mai puțini pot. Pentru că Vuvuzela, ca orice căpitan ce se respectă, nu explică traseul, ci doar strigă ordine de pe punte: Ridicați ancora ipocriziei! Cârma spre realitate! Treceți peste proști!.
În jurnalul său de bord fiecare înregistrare este o manevră frustă și precisă. O ironie bine azvârlită aici, o frânghie de scepticism aruncată acolo, uneori lațul agățândui-se chiar de propriul gât. Câteodată, remorcherul se apropie periculos de mult de mari epave. Însă, mai mereu, reușește să scape nevătămat. Poate pentru că Vuvuzela, căpitan experimentat ce se află, ştie anume cum să mânuiască vorba cu aspect de scarcasm și cum să învârtă-n gol de roata criticii.
Dar să nu credeți că remorcherul nu are și pasageri clandestini. Comentatorii anonimi, adesea mai acizi și mai necruțători decât însuși căpitanul, se ascund în colțuri întunecate ale punții. Ei sunt cei care aruncă chestiuni volatile peste bord, doar pentru a vedea cum se stinge focul între valuri. Și, fiindcă ăsta-i privilegiul căpitanului, sunt lepădați și dânșii peste bord.
La prima vedere, remorcherul lui pare mic, nesemnificativ, fumegând și tușind poate un pic cam mult. Dar forța lui stă în precizia-n alegerea epavelor de tractat și îndârjirea întru însecarea constantă a valurilor de ridicol. Nu aspiră să fie o navă-amiral sau un vas de croazieră plin de strălucire superficială. Nici măcar o navă-școală. Dânsul este căpitanul care își face treaba fără pretenții, dar cu un ochi ascuțit la detaliile bârnei din ochiul celuilalt.
Într-un final, poate însemnătatea remorcherului este tocmai aceasta: să arate că oceanul nu este doar despre corăbii mari și epave scufundate, ci și despre mici manevre. Că nu are doar larg, ci și mal, iși mâl. Acolo, la timona remorcherului, Vuvuzela din Carpați trage o linie clară între superficialitate și autenticitate pentru a nu fi prea mult afectat de cea din urmă, cu un zâmbet ironic și un behăit al motorului – unic și el, în trei timpi și trei sferturi – care nu se oprește niciodată.