La mijlocul lui Decembrie se împliniseră 30 de zile de când o mare parte din Sud nu mai văzuse soarele. Se spune că din 1983 nu a mai fost așa o vreme mohorâtă și, chiar dacă nu a fost ceva din calea-afară de spectaculos, mi-a oferit prilejul de a rememora botezul, adevăratul botez al muntelui, primit vara trecută, un botez ale cărui semnificații se diluaseră pe moment în propria și obscena sa fluiditate.
La Curmătura Oltețului, vedere înspre Polovragi
Desigur, retrospectiv privind, nu ar fi trebuit să mă aștept la altceva – prognoza anunța vremuri de bejenie, iar în noaptea dinainte furtuna ținuse ore bune, neputând să adormim de atâta hărmălaie și jocuri de lumini. Cu toate astea, dimineața începuse promițător și ne-am zis că poate om avea noroc. Am plecat, așadar, de la gazda noastră din Pietreni înspre Polovragi.
Cărămidă nouă
În Polovragi am luat masa de prânz, am vizitat grota și am așteptat să treacă o ploaie care părea a fi rodul fortuit al unui nor fugar. S-a înseninat repede și am continuat în amonte, însă n-am făcut decât să ajungem din urmă aceeași ploaie, care urca împreuna cu noi spre creste; semn rău, am fost informați, deoarece prevestea o baie de durată.
Cheile Oltețului
Blitzkrieg-ul de peste noapte a continuat cu o intensitate la fel de obsedantă. Norocul a fost că ne-am aflat în permanență înconjurați de munți și păduri, fapt ce ne-a ușurat mental de grija că am putea deveni vreun soi de mâncare prăjită.
Ceai de buruieni
Valea este frumoasă și încă sălbatică, dacă nu punem la socoteală drumul. În afară de un canton silvic nu sunt așezări permanente dincolo de chei și din acest motiv, în ciuda neajunsurilor vremii, plimbarea a fost o recompensă în sine. Pauzele, mai puțin, deoarece înghețam rapid în hainele ude, fiind imposibilă orice oprire mai mare de 5 minute.
Una din gazdele noastre de pe valea Oltețului
Chiar și cu tot acest peisaj, la un moment dat ni s-a luat: drumul părea fără sfârșit, spre deosebire de puterile noastre și eugeniile mele, ambele isprăvite. Ne-am oprit sub un pâlc de copaci, unde povârnișul începuse a se înăspri și cu greu am reușit să manevrez telefonul pentru a vedea cum stăm, și anume foarte prost: în față se așternea o mare de serpentine.
Unii și-ar da regatul pentru un cal; alții doar pentru niște încălțări uscate
Am hotărât să coborâm un kilometru până la o speluncă aflată dincolo de râu, în dreapta drumului. Probabil adăpost în trecut pentru lucrătorii de pe șantierul amenajărilor Oltețului, a ajuns o bombă plină de moloz și rahat, însă una cu un atribut esențial în acest peisaj lacustru: avea acoperiș și era uscată.
Colega de cameră
Ne-am retras într-una din camere și am făcut o scurtă recunoaștere prin împrejurimi: chiar în apropiere doi apicultori își așternuseră o tabără de vară. Nu ne-am permis, totuși, să-i deranjăm, așa că am început să facem planuri de înnoptare. Perspectivele erau îmbucurătoare: lemne ioc, mâncare nu foarte multă, iar multe din hainele mele erau ude, în ciuda pungilor în care erau împachetate.
Focul în perioada lui de glorie
Într-un târziu, mânat de curiozitate, unul din vecinii noștri a ieșit să ne iscodească: mă, am zis că sunteți vreun fel de teroriști la cum arătați. M-am uitat la noi: avea dreptate. Bref, ne-am împrietenit și am fost invitați în tabăra lor. Mai mult decât atât, ne-au pus la dispoziție o colibă pentru a petrece noaptea. Lux, spuse Norbert cu un ton calm de parcă totul ar fi mers conform planului.
Aproape sus
Pentru că era încă devreme, ne-am întins la vorbă și am împărțit un ceai cald din buruieni sălbatice, fiert la ceaun. Adevărați hoinari ai munților și naturii, cei doi aveau atât de multe aventuri încât i-am urmărit ore-n șir ca pe Telecinematecă.
Curmătura Oltețului
În cele din urmă, cu tot cu umbrela de deasupra sa, focul a fost răzbit de ploaie, pâlpâîind muribund până târziu în noapte. Ne-am retras în colibă, ne-am înghesuit pe o dormeză și două scaune, am tras obloanele de folie, ne-am învelit cu două pături îngreunate de vreme și am reușit să adormim.
Se diluează gluma
A fost o dimineață atemporală – dacă m-aș fi trezit la prânz nu aș fi remarcat. Norii de deasupra crestelor exersau tonuri de gri mult mai agresive, manifestând intenții deloc onorabile. Ne-am strâns repede catrafusele și am plecat.
Belvedere (?)
Oltețul își dublase debitul și vuia bezmetic prin matca ce începuse să-i fie neîncăpătoare. Drumul a fost plin de șiroaie și, pe măsură ce înaintam, devenea din ce în ce mai accidentat. Ploaia, la rândul ei, și-a reluat cadența de metronom, iar hainele impermeabile s-au dovedit inutile: de la atâta efort ne-am udat oricum până la piele.
O altă perspectivă
Nici nu mai țin minte cât timp s-a scurs pe urcare sau ce mi-a trecut prin minte în tot acel timp – cred că avansam dintr-un simplu automatism; cert e că am reușit să ajungem în cele din urmă în vârful trecătorii, la Curmătura Oltețului.
Cabana Tudor
Din urma noastră au venit și 3 camioane goale de lemne. Judecând după numerele de înmatriculare, toate aparțineau aceleiași companii. Cu alte două care urcaseră înaintea noastră s-au făcut 5 în doar jumătate de zi.
La coborâre am mers încet, atât din cauza traseului tehnic – bolovănos și măturat haotic de torenți de apă – cât și a vântului care trecea prin noi precum o duzină de katane. Am avut parte, ce-i drept, și de un loc cu belvedere, unde drumul iese din pădure și se opune unei creste acoperite cu o plapumă de ceață aparent metamorfozată într-un planșeu plutitor de calcar.
Pârâul din fața cabanei
La cabana Tudor, lângă lacul Petrimanu, am ajuns la primele ore ale amiezii. Ospitalitatea s-a extins în limita celor 50 de lei plătiți de căciulă: o cameră destul de încăpătoare cu multe pături groase, o baie scăldată-n igrasie cu apă maronie la robinet, calorifere călâi și suficient curent electric pentru a aprinde 2 lanterne și, cu greu, un bec de 60W, care pâlpâia mai rău decât atunci când îl interogau pe Silvestru în Vietnam, răstignit pe patul electric.
Deversorul de la Petrimanu
Restul zilei am stat complet inerți în pat, îngropați în câteva straturi de pături. Am ieșit doar pentru a întinde rufele și pentru a lua masa de seară.
Soarele din traistă
Cu greu ne-am urnit de sub obroc și, dacă nu am fi fost ispitiți cu micul dejun, am mai fi rămas mult și bine acolo. Nu că am fi avut alte opțiuni: afară ploaia căpătase o sălbăticie brută, iar televizorul, atunci când avea suficient curent să pornească, era plin de știri cu inundațiile ce au determinat o parte din arheologi să caute Atlantida în Nordul Olteniei, lângă Novaci.
Lacul Petrimanu
Pârâul de lângă cabană crescuse de 5 ori și aducea la vale orice prindea în cale: noroi, pietriș, bolovani și copaci mai mici. În tot acest timp Tudor privea crispat și pot să jur că își dorea să fi construit o arcă și nu o cabană.
După alte 4 ore, pentru prima dată în aproape două zile, asediul a încetat: ploaia s-a oprit cu desăvârșire, iar norii au început să se deschidă la culoare. Am pornit, deci, la drum, sperând să prindem cale liberă până la Ciungetu.
Primul obstacol – de netrecut în ziua precedentă
Primul semn că s-ar putea să avem parte de ceva dificultăți ar fi trebuit să fie chiar barajul Petrimanu, care deversa la doi metri peste radier, din câte am putut observa pe mira instalată. Cascada Apa Spânzurată, altminteri o bonomă cădere de 35 de metri, debita și ea un sfert din căderea de la baraj. Ne-am oprit, ne-am scărpinat nedumeriți în cap și am continuat cu un optimism nezdruncinat.
Una din zonele neafectate
Abia un kilometru mai jos am început să șovăim: 4 bărbați se chinuiau să treacă un jeep peste un pat de stânci, nămol și trunchiuri rupte de copac. I-am ajutat să răzbească și ne-au luat cu ei. Bucuria a fost de scurtă durată: abia apucasem să murdărim canapelele mașinii cu nămolul de pe haine că în fața noastră s-a căscat o semilună decupată în jumătate din drum. Cealaltă jumătate era acoperită de bolovani și șuvoaie de apă ce ajungeau până la genunchi.
TAF-urile erau complet inutile
A fost imposibil să trecem, chiar și pe jos, așa că am ne-am întors. Cu ajutorul lor am dat telefon acasă și tot ei ne-au primit peste noapte, oferindu-ne o cameră. A doua zi se anunța, în sfârșit, vreme caldă și senină.
Evadarea
Primele raze de soare – priveliște atât de exotică. Mi-am hrănit viciul matinal cu o cafea tare și am pornit la vale. Apa scăzuse și se limpezise în locul unde făcusem stânga-mprejur, dar curentul era în continuare puternic. Am reușit să trecem și ne-nchipuiam că mai rău de atât nu are cum să fie.
Pe aici apa acoperise complet drumul
Ne-am înșelat: per total, drumul a fost străpuns în cel putin zece locuri, fie că vorbim de bucăți smulse complet cu tot cu fundație, de mormane de bolovani cât un etaj și jumătate sau de porțiuni învelite cu un nisip fin care sugera că pe acolo apa trecuse cu mult nivelul drumului.
Eram chiar pe drum. De fapt mult deasupra lui
În sectoarele rămase libere au fost izolați muncitori forestieri cu tot cu TAF-uri și camioane, echipe de lucrători de la baraje care se aciuaseră într-o cabana părăsită, niște turiști străini scoși în cele din urmă de jandarmi și nici nu vreau să mă gândesc ce se ascundea sub grămezile de pietre.
Așa arătau albiile torenților de ploaie
Cea mai ciudată apariție a fost, de departe, o… vacă. Prinsă pe o limbă de pământ în mijlocul râului, nu înțeleg cum a reușit să ajung acolo și nici cum naiba a supraviețuit puhoaielor din ajun. Mă uitam mirat la ea: se mira și ea, mugind descumpănită. Proprietarul privea la rândul lui neputincios și ofta greu de pe malul apei: cred că prefera laptele proaspăt, nu gata bătut.
O vacă norocoasă
La confluența cu Lotrul am respirat în sfârșit ușurați. De acolo în aval totul a părut normal la început. Asta până am ajuns la primul baraj, la Malaia: plin ochi, în el pluteau pomi, acoperișuri și alte rămășițe ale dependințelor din gospodăriile dizolvate în apele râului. Mai jos, la Brădet, aceeași situație. Curentul era încă oprit în majoritatea satelor, dar asta nu părea să deranjeze așa rău: unii oameni erau ușurați doar că scăpaseră de ape.
Lacul Mălaia
În jur de ora 15 am intat în gara Lotru de lângă Brezoi. Era cald de-a binelea și pe drum am reușit să ne uscăm complet, dar încă simțeam umezeala în măduva oaselor, precum un morb incurabil. Ne-am schimbat și ne-am tolănit pe bitumul încins, așteptând sleiți trenul. Între timp, o tanti ne-a întrebat dacă nu cumva suntem credincioși, că aveți bărbi. Nu, i-am răspuns. Suntem teroriști, am adăugat în sinea mea și mi-am văzut de o prefăcută reorganizare a rucsacului.
Gara Lotru