Primăvara trecută a fost un catalizator perfect pentru lene din cauza perioadelor lungi de ploaie, așa că, atunci când în sfârșit am prins un week-end frumos după o întreagă săptămână caldă și uscată, nu ar trebui să fie de mirare că abia m-am ridicat din pat la 4:30 dimineața pentru a prinde trenul de 6 fără 10 către Brașov.
Voiam să fac un traseu care acoperea o zonă largă situată la NNE de oraș, explorând câteva locuri pe lângă Sfântu Gheorghe și două variante de acces în despresiunea Întorsura Buzăului. Am fost singur, ceea ce m-a descurajat un pic inițial.
Așadar, la 9 fără un sfert eram deja în drum spre Dobârlău, pe un drum plat ce și-a servit cu decență rolul de încălzire. În Dobârlău am făcut dreapta pe Valea Dobârlăului, ajungând din urmă o turmă de oi mânată de trei ciobani ce sorbeau dintr-o sticlă de agheazmă. Printre bilele de blană behăitoare se puteau observa și câțiva miei care scăpaseră de proțăpirea Pascală.
I-am depăsit cu băgare de seamă, pentru a nu provoca la vreo diatribă colțoasă ciobăneștii care umblau în jurul turmei precum pișatul boului. Mai sus am dat de o caravană formată din 3-4 căruțe cu coviltire improvizate din niște barăci de lemn așezate de-a curmezișul. Mi-au făcut loc, le-am mulțumit, ne-am salutat și am continuat cu urcarea spre trecătoare. Cum nu am găsit nici un nume oficial, am să o denumesc Pasul Dobârlău.
La început am dat rateuri precum o rapandulă de mașină-n miez de iarnă, oprindu-mă la fiecare 10-20 de metri liniari, dar, într-un final, după câteva pocnituri de eșapament, am intrat într-un ritm constant și productiv. Tot atunci singurătatea a început să își facă simțite efectele benefice: era liniște și mi-am golit mintea prima oară după multă vreme.
Am terminat urcarea la 835m altitudine și am coborât scurt spre depresiunea Întorsura Buzăului. Am traversat rapid satele Floroaia și Sărămaș – frumoase, simple și răsfirate – și am trecut spre Valea Mare pe un drum județean neasfaltat, paralel cu DN13E. În acel loc muntele se pleacă până la nivelul depresiunii, astfel încât coborârea a-nceput direct.
Aproape de Rezervația Mestecănișul de la Reci am văzut, la 100 de metri depărtare, două căprioare care tocmai traversau drumul. M-am oprit. S-au oprit și ele curioase. Am luat încet aparatul, dar au zbughit-o imediat ca din pușcă. Le-am prins totuși, înainte să dispară de tot în maroniul ogoarelor.
Am tăiat pădurea cu un entuziasm alimentat de lumina ce-și zvârlea cuantele printre frunzele de pin și mesteacăn în timp ce roata din spate descria sinusoide în solul nisipos. Am descoperit acolo câteva marcaje cu ceva ce semăna a bicicletă. Fuseseră cândva săgeți ce indicau traseul Drumul Verde Sepsi.
La intersecția cu DN11 am luat o pauză de masă în ograda unei benzinării. M-am tolănit pe un petec de iarbă și am devorat tot ce era-n caserolă, mai puțin șervețelele. Am râgâit discret și mi-am văzut de drum. Vântul bătea acum din față și bucile începeau să se răzvrătească față de contactul permanent cu șaua doar un pic mai confortabilă decât o blană. Am stins parțial revolta cu un hap de aspirină.
După Ghidfalău m-am salutat cu Oltul: eu cu aparatul, el cu sălcii, iarbă crudă și o groază de puncte galbene ce nu puteau fi decât păpădii. Am chicotit: haios cum ceva denumit popular bășina-porcului poate fi atât de frumos.
Puterile mele erau pe terminate, așa că în Sfântu Gheorghe am făcut o pauză mai lungă în parcul din centru. Pauza aceasta, la rândul ei, m-a costat necesitatea unui efort susținut pe ultima parte a traseului, care a traversat culoarul ce leagă orașul de satele Vâlcele și Araci.
În Araci eu și Oltul ne-am luat rămas-bun: eu cu aparatul, el cu sălcii pe maluri și masivele Piatra Mare și Postăvarul pe fundal. I-am părăsit astfel domeniul și am ajuns în Brașov cu suficient timp pentru a-mi lua bilet și ceva porcării pe post de mâncare.
Referințe
Despre Rezervația Mestecănișul de la Reci