Am împărțit poiana cu un grup de tineri – probabil elevi veniți în tabără la cort – și cu un cuplu între două vârste care ne-a ajutat cu diverse aspecte logistice, cum ar fi focul și gărtarul. Originari din Râmnicu Sărat, ne-au povestit, printre altele, că vin în fiecare vară acolo, timp de o lună.

Cheile Zugrenilor – trecerea spre cabana Zugreni

Dânșii au fost, însă, întâi de toate, o companie foarte agreabilă și părea că există între ei un fel rar și special de chimie, vizibilă în mai toate interacțiunile lor, chiar și în cele mai aparent nesemnificative miștouri sau ping-pong-uri verbale.

Pavilionul Japonez din Vatra Dornei

Astfel, timpul a zburat și era deja dimineața târziu când am coborât în oraș. Am vizitat mai întâi parcul. Cât ne-am plimbat, câteva veverițe ne-au tot tăiat calea, căutând probabil de mâncare. Am zăbovit puțin și lângă Pavilionul Japonez, apoi am plecat să căutăm Muzeul de Științele Naturii și Cinegetică.

Pauză

L-am găsit cu greu deoarece este amplasat într-o clădire anostă cu firmă pe care scrie simplu – Muzeu. Înăuntru am fost primiți de o doamnă opusă angajatului comun din asemenea instituții: am văzut implicare, pasiune și amabilitate. Da, ghidurile audio sunt mișto, dar mai fain e să poți purta o conversație.

Bistrița în Cheile Zugrenilor

Așadar, am fost călăuziți printr-o sumedenie de colecții generoase ce chivernisesc muzeul, dar care, din păcate, trebuie să împartă un spațiu insuficient cât să le pună în valoare. Dintre toate, câteva diorame mi-au plăcut cel mai mult: o familie de mistreți, una de căpriori și o scenă în care trei lupi atacă și subjugă un cerb. Aceasta din urmă, se spune, ar fi unicat în România.

Cheile Zugrenilor privite mai de-aproape

De la muzeu am pornit direct la drum, spre lacul Bicaz, pe valea Bistriței, o vale frumoasă și pitorească, cu un trafic auto foarte scăzut. Cauza este, evident, drumul plin de hârtoape: fost asfaltat, fost betonat. Pe bicicletă, însă, a fost ok, mai ales că aveam fesele deja tăbăcite după atâtea zile.

La 20 de kilometri de Vatra Dornei am traversat Cheile Zugrenilor. Acolo, în ciuda strâmtorii, Bistrița a reușit să ridice și o insulă, pe care acum se află cabana Zugreni. De pe drum nu păreau spectaculoase, așa că a fost nevoie să coborâm pe malul apei pentru a le observa mai bine.

Gospodării pe valea Bistriței

Am întâlnit foarte mulți cai lăsați liberi la păscut – pe vremea aceea o noutate pentru mine. Trei dintre ei bag de seama că formau o familie: ăla mic era întins pe iarbă și se scărpina fără nici un stres, iar părinții, ședeau împreună lângă un pom, odihnindu-se probabil după o zi de tras la ulube.

Un foarte misterios moment a fost când am simțit cum mă cuprinde brusc o mâncărime. Am văzut apoi indicatorul care anunța orașul Broșteni și m-am lămurit. Nu am găsit, însă, nici urmă de capră.

O familie de cai se odihnește

În Borca am luat pauza de masă, unde ne-am dat burțile pe răzătoare cu o combinație fistichie de zacuscă asezonată cu pateu, ketchup și napolitane. De acolo drumul nostru s-a despărțit de cel al lui Nică. El a rămas cu povestea spre Pipirig, noi am continuat către Poiana Teiului, la coada lacului Bicaz.

Viaductul de la Poiana Teiului traversează Lacul Bicaz

Era deja seară când am ajuns acolo și trebuia să căutăm un loc de înnoptat. L-am găsit pe malul stâng al lacului, pe o colină săltată câțiva metri deasupra drumului. Ne-am împărțit în două echipe: doi au plecat după mâncare în cel mai apropiat sat, iar doi am rămas să intindem corturile.

Luna deasupra Lacului Bicaz

Am luat masa rapid la lumina lanternelor, fără a mai aprinde vreun foc de tabără – nici nu aveam cu ce.