Șocat de reclamele cu cerbul Cornel care vorbește, râgâie bere și se-ntinde la taclale cu tot felul de invdivizi, am fost prin Ciucaș să mă conving dacă, într-adevăr așa stau lucrurile sau avem de-a face cu o simplă licență pe care creatorii de conținut și-o iau mai des decât prevăd ordonanțele militare.
Contemplare canină
S-ar putea să pară o întreprindere bizară, dar haideți să judecăm lucrurile în context: dacă un guzgan poate ajunge prim-ministru, un robot stricat președinte și diverse scroafe pe diverse funcții înalte, printre care consilieri și miniștri, atunci este clar că trebuie să ne gândim dacă este posibil au ba ca un cerb să facă toate cele menționate, mai cu seamă-ntr-o nouă epocă de abdicare a personalității.
Semne ascunse
Ca să nu trezesc bănuieli mi-am ales pretextul ideal: o drumeție cu plecare din cel mai aglomerat loc posibil, megalopolisul de sub Muntele Roșu. Am lăsat masina pe singurul petec rămas disponibil, m-am echipat corespunzător și am pornit cu un fals aer de cetățean în căutarea unui colț de natură-n care să inspire aer proaspăt și să expire bășinile de oraș. Era înaintea pandemiei, deci atmosfera nu era cea a unui spital generalizat de nebuni, așa că acoperirea mea era perfectă.
Zic hai să sui spre Răscruce, chiar pe langa Vârful Muntele Roșu și-oi mai vedea de-acolo. Important era să am o vedere de ansamblu asupra terenului – un cerb nu e tocmai lesne de ascuns, iar dacă râgâie bere cu atât mai puțin.
Spre punctul de observație
Dar, îmi pare rău să raportez, nici urmă de inculpat în prima parte a investigației mele. Doar doi dinozauri munțomani, a căror vârstă am recunoscut-o nu după aspectul fizic, ci după o formă arhaică de interacțiune socială, numită umor. Iar sus, ciudat fenomen, desi mulți urcau într-acolo, păreau sa se volatilizeze ca niște stafii: pe orice potecă din cele patru te uitai, doi-trei inși și cam atât.
Văi concupiscente
Pe care din ele să mă volatilizez și eu? Și unde-aș putea să condensez cerbul? Inspirat de numele berii, încurajat de poteca liberă și, s-o zic pe-aia dreaptă, ademenit de silueta suplă de țâță cu sfârcul întărit, am ales vârful Ciucaș. Iar cu ideea sfârcului în cap, m-am gândit, uitându-mă-n jur, că Ciucașul emană constant aerul unei femei gata de mozoleală: văi, culmi, păduri – chiar și vântul! cară cu dânsele o irizație sexuală latentă, dar intensă.
Slava Cerului, așadar, că nu l-am avut de tovarăș pe Panurge, cel tot timpul cu limba ceasului la ora 12! Rămâie cu Pantagruel și eu cu Tigăile mele, ce se ridicau în față, luând prim-planul vârfului unde voiam să ajung.
Mamelonul de cremene
Am ocolit cabana Ciucaș prin dreapta, doar ca să am pe unde trece la-ntoarcere fără să mă repet, la cinci palme de un cârd de cinci progresiste – fiecare cu trei tălăngi de gât – care pășteau iarbă bio undeva la liziera pădurii, într-o deplină tihnă fără cugetare.
Oglinda logicii
În caz că vă-ntrebați, desigur că aveau dopuri în târtiță pentru a nu spurca văzduhul cu gaze de seră abdominală, ceea ce explică legendarul lor temperament de vreme englezească, pe care nimic nu-l împacă, afară de lopata ce li se varsă pe coșciug.
Nu departe, chiar sub șaua de sub vârful Tigăile Mari este un mic lac cu maluri pe jumătate sterpe, cam ca logica modernă, lângă care am luat la trei-păzește vreo trei sandvișuri. În spatele meu am auzit ca niște urme de copite, un grohăit discret, dar, când mă-ntorsei să văz ce e, nimic. Ciudat, îmi zic. Mi-am strâns rucsaclâcul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și-am continuat urcușul.
Tractirul cosmic, văzut de departe
Urcuș care trece printr-un vâlcel zgrunțuros, presărat cu grohotiș și bolovani, dar per total plăcut și antrenant. Ducând mai departe revelația de mai devreme, nu mi-am putut stăpâni gândul că seamănă cu urcușul prin anumite tipuri de bijboacă, pline de pietre, cuie și spini, oricât le-ai mângâia, atâta doar că nu-s plăcute și nici antrenante. Panurge, sunt sigur, ar fi fost de acord cu mine.
Bijboaca zgrunțuroasă
Am trecut apoi pe lângă Babele la sfat, un cârd de balabuste de piatră cât dulapul, dar fără de zăbavă, că le și-auzeam șușotind:
– Ai cui o fi ăsta? Nu l-am mai văzut pe-aci pe uliță. Și ce-o căta-mbrăcat așa ca la horă, cu bețele alea de văcar în mână, dar fără nicio vacă după dânsul? Zici că nu poate ședea-n două picere fără a se sprijini-ntr-însele!
– Nu știu Leano, făi, o fi de-ai lui Budală Bengalezul, că numai ăia umblă așa fistichii, creanga cât îi ziulica de lungă! Cât despre vaci, n-avea dumitale grijă, sunt destule, strânse ciopor și făcute grămadă, mai sus de-aci, pe vârf și cu nădragi așa țapeni că li se ghicește pitpalacul fără pic de jenă.
Comentariul babelor, după cum s-a dovedit, n-a fost complet lipsit de temei. Pe vârf, într-adevăr era plin de paceaure puchinoase cu deșt-de-cămilă-n floarea vârstei, scălămbăindu-se ca niște scroafe epileptice în toate pozițiile și trăgând de hățuri pe sărmanii lor parteneri care parcă n-au venit pe munte să se relaxeze, ci doar să-și pozeze muierile slobode cum se compromit în văzul întregii lumi. Și, cel mai important, prin spandecșii mulați și dincolo de copita de sub brâu, se văd clar și cuiele, și țepii.
Babele la sfat. Și bârfă
Un câine cu spirit de filozof și ghes la contemplare, îmi împărțea dezamăgirea și dezgustul. Cu dânsul am împărțit două sandvișuri și o cornișă sub vârf, ferită de intemperiile ego-urilor și alter-ego-urilor mai devoratoare decât uiliaul care i-a însetat și adus la disperare pe membrii Speranței.
Nu-i rău pe vârf
Mă uitam la el, se uita la mine, apoi amândoi în jur și nu ne ziceam nimic. Frumos, ce-i drept, oriunde te-ai uita. Plutea prin văzduh un iz de mai, iar pe culmi se decanta o iarbă crudă de aprilie, deși era final de august. Nu, vara nu se lasă dusă prea ușor, așa cum nu se lasă nici adusă. Și nici cerbul meu nu se lăsa găsit!
Nu m-am lăsat, însă, ușor descurajat. Dacă el se ascundea cu-ncăpățânare, l-am căutat și eu cu cerbicie, dând roată înapoi, prin Șaua Tigăilor și mai apoi pe sub vârfurile Ciucaș și iar spre Tigăile Mari! În nări imediat mi-a intrat miros de frică. Da, fuge și-i e frică, dovadă și spărturile date-n pragurile de piatră, în goana spre un loc mai sigur! O fi oare potcovită, jivina noastră?
Căutările continuă spre Șaua Tigăilor
Între timp, peisagistica mi-a furat iar francul atenției de sub perna conștiinței. Să admitem, insolită, avea și de ce: dacă am stabilit apropierea masivului principal cu o mamelă gigantică de piatră, atunci, ducând-o până la ultima consecință, pietrele presarăte peste tot versantul pe care-l taie poteca nu sunt altceva decât țâțici de cremene, acoperite parțial de sutiene fine de iarbă, risipite aleatoriu și alcătuite într-un fel de tractir de proporții cosmice, unde se hrănesc atât ochii avizi de frumusețe, cât și orgoliile adâncite de scăderi ale spiritului.
Pe aici am văzut urmele de copite
Așadar, acest monolit ațâțâtor este și o mamă bună, netăgăduit, însă doar până când va fi invadată la rândul ei de lăcustele ideologice, demontatorii de stereotipuri, făuritorii noii societăți după chipul și asemănarea lor – un eșafodaj de silnicie, un balamuc universal.
Înapoi în zona cabanei, am luat-o pe banda galbenă, deoarece tot poporul cobora de-a valma pe drum. În schimb, poteca fu pustie. Asta până când brusc, auzii în spatele meu:
– Așadar, palicare, înțeleg că mă cauți!
Nu bate, nu cloncone
Mă-ntorsei, oarecum speriat. Probabil sătul să tot fie hăituit, Cornel a decis că cea mai bună apărare e atacul. Desigur, Cornel s-a vădit a fi un nume desuet, căci nici urme de coarne. Zisei:
– Așa este. Dar bag de seamă că-ți lipsește ceva. Este o chestie de modă?
– Nu Boia, am divorțat.
– Și le-ai pierdut la partaj?
– Nicidecum, au căzut de la sine și s-au ofilit. Curios lucru, dânsei i-au crescut imediat altele noi, dar nu prea le face față: tot cade într-o parte la fiecare trei pași. Mă rog, asta nu mai e problema mea. Trag nădejde, totuși, că nu pentru asta m-ai sucălit jumătate de zi.
– Evident, dar cântăream în minte revelația de ultim moment.
– Și cam cât rezultă pe cântar?
– După cât se vede, nimic!
– Grijă, Boia, grijă! zise cerbul fornăind și cu copitele-nroșite văpaie.
– Calmează-te, jupâne! Într-adevăr, eram curios dacă…
– …râgâi bere?
– Și, râgâi?
– Ești conștient că aș putea foarte bine să-ți zic orice, nu? În definitiv, nu e ca și cum m-ai prins asupra faptului.
– Ai putea foarte bine să fii și onest.
– Aș putea, dar a devenit un bun de mare preț pe piața liberă. Mulți îl țin în hambare ca să-i crească valoarea artificial.
– Dar…
– Dar va trebui oricum să mă crezi pe cuvânt. Află că nu suport poșirca aia, atâta doar că nevolnicii m-au filmat în timp ce-ndepărtam sticlele de lângă urs.
– Poftim?
– A degenerat de tot nărodul ala. Stă beat toată ziua și nu se trezește decât să se rostogolească de vale-n Cheia, să dea spargere la fabrica de bere. O șterge cu zece navete și bea toată noaptea. Mai apuc uneori să-i salt din sticle, mai ales când e-ncleiat lemn.
– Așadar, e-adevărat ce se zice din bătrâni: capra se bese și oaia pață rușinea!
– Habar n-ai dimensiunea problemei: nici măcar la oi nu se avântă, drept pentru care s-au înmulțit așa hal încât trebuie musai să le vânez eu, altfel nu mai avem loc la păscut. De-aia nici nu prea mă vexează lipsa coarnelor foarte mult, că mă mișc mai iute, dar după ce se vor fi dezmeticit are să fie mare vânzoleală.
– Păi și lupul ce păzește?
– Cred că glumești. Se strânge cu alți lupi și se cară undeva prin Siriu să-și găsească toți animalul interior. Nu poți pune bază pe ei nici să vâneze un măgar mort, dară-mi-te oi vii sau jivine-ale pădurii. Plus că s-au făcut toți vegani – au trei mii patru sute treizeci și șase de rețete pe bază de lobodă.
– Ție, Cornele, ca să poți ieși deasupra necazului, ți-ar folosi un armistițiu cu existența.
– Fiindcă veni vorba, Boia…
– Ei?
– N-ai un cui?
Myth busted
Până să răspund, auzii pași dinspre drum. Dădui să mă uit, păreau ca urcă și într-adevăr urcau, dar nu spre noi. Mă-ntorsei spre cerb, dar cerbul nu mai era. Nici urmă de el, aș fi zis c-ar fi fost o proiecție-a imaginației mele, dacă n-aș fi găsit în urma lui o carte de vizită:
Cabinet Ramura Fericită
– Dr. Vulpe V. Vulpeanu – Psihoterapeut Veterinar –
Orice problemă poate fi-agravată. Chiar și-a ta.
Acum reduceri pentru depresivi cu promo-cod-ul BALAMUC20
Cum nu mai era nimic de adăugat, am tras direct la Silva. Cui oricum n-aveam să-i dau, dar mi-ar fi prins bine si mie.