În principiu și gospodărirea are limitele ei. Având în vedere că niciodată nu se termină treburile, atunci înseamnă că, teoretic și practic, poți bine-mersi să te lepezi două zile de ele, poți chiar să le lași în drum, că, spre deosebire de parale, răspunderile nu ți le ia nimeni, la fel cum toți se bagă-n față la coadă la ghișeu dar nimeni nu sare rândul să ia bilet de la madama cu coasa.

Octombrie, așadar…

Pe Andrei îl mâncau picioarele să-ncerce și altceva decât drumuri forestiere sau de tractor, pe mine – mutat fiind de aproape o lună din casa aflată-n renovare – mă scărmăna cam peste tot să fac orice altceva decât supervizare de șantier, deci, într-un week-end ce părea potrivit, am luat trenul spre Rupea pentru două zile peste dealurile și prin pădurile Transilvaniei.

Pe ulițele din Viscri…

Firește că nici această modestă tentativă de evadare n-a putut rămâne curată până la capăt. Ca orice om serios, capabil de organizare și control, mi-am uitat telefonul acasă exact când meșterii aveau mai mare nevoie de mine, trebuind să coordonez o debarasare plus o vârtelniță de mizilicuri conexe.

În curtea bisericii din Viscri

Norocul fu că mă prinseră printr-un veritabil telefon fără fir pe aparatul lui Andrei, într-o zonă încopcită între dealuri, unde semnalul avea mai degrabă valoare simbolică și că am reușit să rezolv până am ieșit din aria de acoperire.

O panoramă de toamnă

Odată depășit momentul, n-am mai simțit deloc lipsa telefonului. Aveam la mine aparatul foto și, pentru restul, pădurea era suficientă. Iar pădure am tooot avut parte, o coaptă pădure de Octombrie cu zile călduțe și nopți înghețate. De altfel, de atunci încoace îmi trebuie un efort de voință destul de serios ca să folosesc telefonul mai mult de o oră pe zi, semn că uneori leacul vine și din prostie, nu doar din disciplină.

Așa că iată-ne-n tren, prietenul IR 1745, cu plecare de la ora 05:45. Acum îi zice IR 1735 și pleacă la ora 05:15, rămânând totuși în lista restrânsă de mai puțin de-o duzină de trenuri plasate de CFR la ore și pe trasee utile. Nu era marcat cu vagon de biciclete, dar avea un vagon cu spațiu pentru handicapați suficient de mare cât să primească și două biciclete (ori mai multe).

Câteodată lumina răsare din pământs

Singura dată când chiar a avut nevoie un amărât să suie cu căruciorul acolo n-a putut căci ușa nu se deschidea și-a fost nevoie să-l chinuie pe ușa normală pe unde și un om sănătos abia poate să urce dată fiind diferența de nivel ca de-aci la Bucura dintre peron și prima scară a vagoanelor.

Echilibristică

Turele care încep cu trenul au, în general, ceva mai omenesc. Scapi de grijile condusului, dacă le ai, și poți intra mai ușor în starea aceea în care drumul începe înainte de primul kilometru pedalat. Nu te mai ocupi de mecanica deplasării, ci de promisiunea ei și poate rămâi cu ceva mai mult decât că-n ziua aia ai condus.

În cazul de față, miza era simplă: două zile afară, în Octombrie, cu pădure cât cuprinde. După o lună de microgestionare, improvizații domestice și pereți străini, ajunsesem într-un punct în care până și o forestieră cinstită mi se părea un act de frondă.

Puțină lumină…

Știu că există oameni care se plictisesc de pădure dacă le dai prea multă. Deși în general depinde și de pădure și de anoptim, în general nu mă număr printre dânșii. Dacă salivez constant după ceva, atunci cu siguranță încă salivez după o anume prăjiturică împădurită (încă oare?) din Semenic, coborând din platou spre cantonul Coșava.

Pauză

Din anumite puncte de vedere, sunt chiar ușor de mulțumit. Dacă nu trebuie să car bicicleta în spate și dacă drumul e suficient de bine încropit, mi-e de ajuns. Cu atât mai mult cu cât pădurea în Octombrie are o lumină care te lucrează bine de tot, cu nădejde și temei, la cap. Nu-i vorba doar de culoare, ci de cum pică lumina peste drum, peste frunze, peste coaste, de parcă cineva ar fi reglat lumea dintr-un buton de negăsit în restul anului.

Magistrala…

Ei, dar cât am scris eu introducerea până aici noi doi deja ajunserăm în poarta bisericii din Viscri. Cum o mai vizitasem cu vreo doi ani înainte și cum interesul meu pentru monumente doar a scăzut în timp ca tocana uitată pe foc, m-am mulțumit să mă răbolesc pe un zid de piatră din apropiere, sub un pom îngălbenit de fiere și de toamnă, până când mi s-a dat de-nțeles, prin diverse grade de-a-propos, că mai trebuie și-naintat, nu doar contemplat.

Vagi vălătuci

Din Viscri numaidecât ne-am suit pe deal, pe niște poteci amenajate, dacă nu mă-nșel, de dânșii. Cert e că-s amenajate și-s făcute cu cap, rezultând un parcurs suficient de blând încât să poți merge fără antrenament susținut, intervențiile edulcorând cu serpentine bine ticluite niște rampe ori pante din categoria dar ce-am făcut să merit asta în ceva perfect gestionabil și, îndrăznesc să spun, al draima de distractiv.

Pasaje mai dificile

Pe jos, multă piatră concasată; pe copaci – din loc în loc marcaje, n-aș ști să spun cât de dese, căci ne-am ghidat după GPS. Sper că au rezistat în teren de-a lungul timpului, sunt ceva ani de când vă povestesc.

Am dat și de ceva pro-europeni civilizați

Schimbări de ritm, coamă, platou, coborâre, iar urcare, fără să ajungi să-ți scuipi sufletul pe ghidon împreună cu un guguloi de muci. Pădurea se schimba mereu, chiar când părea aceeași, insuflând simultan emoția descoperirii și liniștea familiarului, e drept că un familiar de unde se mai aud horcăituri de animale sălbatice, dar să nu discutăm nuanțe.

Doar un pic de soare

Frunzele de pe jos, când nu-ncercau să te-arunce-n gât ca un scurt memento că romantismul posedă o aderență specifică foarte mică, foșneau plăcut și reprezentau un partener de drum în general agreabil. E destul un loc prost prins și intri în picaj cu tot aplombul unui Stukas. Probabil și asta face parte din farmec, dacă supraviețuiești.

Urcare

Ne-am mai dat jos abia-n Bunești, ocolind cu iscusință o punte putrezită ce traversează un pasaj mlăștinos de lângă sat. Din Bunești am ținut mai departe valea Scroafei pe o potecuță deloc de porc până-n Criț. Era binișor trecut de-amiază însă nu i-am pus cruce chiar acolo, ci peste [alt] deal, în Meșendorf.

Pe sârmă

Deși zona e deja plină cu tot felul de opțiuni interesante de cazare, am valorificat casa din spinare și-am pus-o de-un bivuac chiar pe traseu, la marginea satului, undeva între două gospodării (ori poate chiar pe terenul cuiva), unde se găsea și-o masă dotată cu două bănci. Fiind singurii de pe-acolo, ne-am întins ca niște plăcinte peste tot.

Urcare din Saschiz

Odată cu seara se lăsă și frigul, învârtindu-ne ca țânțarii-n jurul focului parcimonios emis de combustibilul solid de campanie al lui Andrei, arzător ce-a-mprumutat întregii scene o notă utilitară, decentă și lipsită de poezie excesivă, foarte potrivită de altfel cu dinamica noastră generală.

Pe marginea drumului se discuta geopolitică

A doua zi de dimineață am revenit pe-același deal ce ne purtase dinspre Criț, continuând, odată reajunși sus, mai întâi spre Vest câțiva kilometri și apoi direcția generală Nord, pentru Sighișoara, cu o buclă lunguiață ca o teacă de fasole de vale-n Saschiz pentru de-ale gurii.

Rătăcirăm traseul

Ultima parte am mermelit traseul ajungând pe un drum forestier în gura Sighișoarei. Ceea ce nu fu musai neplăcut, poate chiar binevenit – e-ntotdeauna bine să mai ai ceva timp înainte să vie trenul, nu să descaleci direct în vagon. Între asta și punctul de plecare – multă zi noroasă și la fel de multe poteci unduitoare ca fesele unei cadâne ca-n ajun.

Cam atât

Răsplata? Ceva ce-n meniu trece drept cașcaval pane cu cartofi prăjiți și brânză rasă, halit pe holul ultimului vagon, înghesuiți în bicicletele chitite lângă ușa de trecere. Nici măcar nu mi-au rămas în minte satele, casele, oamenii, deși ar fi fost poate mai literar să pretind contrariul. Nu că m-ar fi deranjat, dar n-am prea întâlnit pe traseu. Iar prin sate n-am prea stat.

Ceea ce e, la drept vorbind, un final mult mai cinstit pentru o tură decât orice concluzie înaltă despre libertate. Frumos, elegant, cât de cât.