Își puse centura, dar centura refuză. Spuse că nu vrea să fie complice la ce urmează.
Bine, fă cum vrei, îi răspunse el, înghițind un gât de vin care nu mai era vin, ci o formă lichidă de regret îmbuteliat.
Motorul porni singur, ofuscat. Iar mă pui să car așteptările tale sociale? Nu mai pot, șefu’!
Dânsul dădu din umeri. Și el era tot acolo, într-o formă de nemișcare dezorientată, ca o șosetă umedă și-mbibată cu nisip, uitată pe bordul existenței.
Pe bancheta din spate, un pepene murat îl privea cu reproș.
– Cam tupeu să mă ignori atâția ani, zise pepenele.
– N-am știut că vorbești, bă, răspunse mai puțin surprins decât ar cere-o situația.
– Nici eu n-am știut până azi, suspină pepenele cu înțelepciunea pierdută a unei sticle goale.
Drumul spre oraș se desfăcu sub ei ca o panglică de asfalt proaspăt certată cu geometria și în general cam cu orice tocmeală. Casele se mișcau, nu mașina. Oamenii mergeau pe jos pe orizontală, apoi pe verticală, apoi pe diagonala firii. Un tramvai se întoarse invers de nervi și luneca pe pantograf.
Românii nu știu să circule, șopti-n barbă cu gravitatea unui filozof dintr-o bodegă. Apoi, după o pauză solemnă, adăugă:
– Nici eu nu știu să circul, dar măcar recunosc. Gura coruptă și blasfemiatoare a volanului numaidecât îl contrazise:
– Nu, nu recunoști. Ai doar impresia că recunoști. E o formă avansată de autoamăgire la volan.
Semaforul roșu se apropie în fugă, îl lovi cu sensul vieții și apoi trecu pe albastru. Albastrul nu exista, dar azi exista. Doar una dintre multele, variatele și acutele contradicții.
– E din cauza vinului?, întrebă.
– Nu, observă tacticos pepenele, crăpând involuntar.
– E din cauza realității. Din septembrie 2004 n-a mai dorit nimeni să-și frigă degetele cu sincronizarea ei.
La trecerea de pietoni, trei oameni aplaudau o sticlă goală care traversa regulamentar.
– Bravo, bă! Exemplu pentru societate!, strigă unul.
– Ia uite, strânge și bețivul după ea, adăugă un altul ce tocmai trecea-n mâini pe-acolo.
Tovarășul nostru claxonă ironic. Claxonul cântă un fragment din Traviata pentru că așa simțea el în acel moment. Caseta de direcție o dădea-n trap pe versuri de Topîrceanu. Ciudată polifonie, dar nu tocmai nepotrivită.
De pe volan, din locul unde fusese cândva sigla producătorului, portretul Anei îl observa cu oarecare plictiseală dezamăgită. Asemeni Giocondei, avea ochii fixați asupra lui indiferent cum vira.
– Ce te uiți așa? E prea-prea sau foarte-foarte?
Deschise un pic buzele subțiri ca de viperă dar le-nchise la loc. N-avea rost. Și toată lumea înțelese. Sau nimeni. Tot aia. Ajuns acasă, motorul stinse farurile singur și îi șopti bătând languros din tacheți:
– Data viitoare bei ceva mai bun. Sau bem împreună, să simt și eu.
Trânti ușa și spuse, către nimeni și către tot Universul: Bă, eu nu mai pot cu voi. Dar mâine tre’ să pot. Deși cheia era scoasă demult din contact, motorul încă duduia. Urlă de pe geam:
– Tu ce faci, mă, de încă sforăi?
– Mai iau și eu niște aer acum că plecași.
Retrase capul în bârlog, convins că va scrie ceva despre viață, trafic și pepeni murați existențiali. Poate ceva profund. Poate ceva scurt. Vinul îi făcu semn din sticlă:
– Apucă-te. Eu sunt anticamera inspirației.