Există ceva fundamental neverosimil în Cei Șapte Magnifici (1960), prelucrarea excelentă a samurailor lui Kurosawa. Elementul neverosimil nu are legătură cu gloanțele, cu sfidarea raportului de forțe, cu eroismul bine temperat, nici măcar cu șmecheria rafinată emanată din plin de fiecare personaj. Nu teteo, neverosimil este că la final oamenii cu armele pleacă de bună voie, admițând că locul lor nu este printre comunitatea pe care tocmai au salvat-o pe trei parale și un blid de chilli.

Am înțeles că vrei să ieși cu băieții la împușcat

Oricine are un minim respect pentru istoria violenței știe cât de rar se întâmplă asta. Oamenii înarmați, odată validați, sunt precum zicala pisica, de n-are treabă, se linge-n cur și-și face rană; și-i vedem regulat căzând cu grele amenințări prin presă: pasă-mi-te dacă se poate să iasă de-un război ar fi perfect, dacă nu, măcar niște parale de tocat. E ca și cum pacea ar fi un afront personal la adresa lor.

Ce-i drept filmul operează mai puțin în contextul unei focalizări istorice detaliate și precise, mai degrabă ca o abstracție mitologică. Niciunuia din personaje nu i se însăilează vreun soi de șevalet biografic ce ne poate ajuta să-l citim. Puținele informații, deși oferite indirect, nu sunt de lepădat. Bunăoară:

– Chris, cavalerul negru întruchipat de Yul Brynner, șeful celor șapte, vine din spate și merge-n față – Drifting South more or less – este extrem de versat – You old Cajun! You don´t talk so good, but you always know what’s goin’ on – înțelept, stăpân pe sine și, nu în ultimul rând, nu se amăgește nicio clipă vis-a-vis de ce-ar putea să-i mai rezerve viața;
– Vin, Steve McQueen în rol de cartfofor troxinar, umblă creanga pur și simplu – Just drifting – dar nu-i lipsit de un pic de romantism, evident melancoolic;
– Bernardo, adică Charles Bronson, un irlandez mexican cu isprăvi grele-n palmares (și plătite pe măsură – You cost a lot! That’s right, I cost a lot), actualmente falit, dar nu atașat atât de sume, cât de idei – Twenty dollars? Right now that’s a lot!

Deci aveți nevoie de un dricar…

Antagonistul Calvera este iar un individ cel puțin bizar – un Eli Wallach la fel de-n formă ca-n Bunul, Răul și Urâtul – printr-o fire vădind o brumă de sofisticație filozofică și straie viu colorate, aproape baroce. Yul Brinner, în schimb, își completează atitutdinea perfect sobră, din care nu falsează nici măcar o notă, cu un compleu negru de toată frumusețea.

Codul cromatic nu e doar o inversare a manierismului canonic Alb-Negru ci o rescriere completă a sa. Calvera este, ironic, mult mai compatibil cu lumea decât cei șapte, mai expresiv, poate chiar mai uman. Păcatul lui, în mod ironic, nu este neapărat banditismul, cât excesul autodistructiv.

Drept urmare, a fost excizat cu precizie de Chris și colegii săi, defel un bine în adevăratul sens al cuvântului, cât mai degrabă un rău necesar. Și, ca orice manipulare a răului, că e de partea temporar corectă sau nu, se cere extrem de multă precauție.

Se construiește în atare scop scena ce secundează deschiderea filmului: un indian dă ortul popii pe o stradă dintr-un orășel oarecare și nimeni nu-l bagă-n seamă afară de un vânzător ambulant de cămăși de păsărică – dacă vi se pare cunoscut, nu vă înșelați: e Val Avery cu unsprezece ani mai tânăr decât în primul său rol din seria Columbo – episodul Dead Weight din 1971. Nici așa lucrurile nu-s tocmai bine unse, întrucât unii locuitori din oraș se-mpotrivesc îngropăciunii, iar vizitiul dricului renunță de frică.

Scena servește și ca măsură a priceperii lui Chris

– There’s nothing there but murderers, cutthroats and barflies. And if they ever felt exclusive, they’re past it now.
– They happen to be white, friend. And old Sam… Well, old Sam was an lndian.
– Well, l’ll be damned!
– I never knew you had to be anything but a corpse to get into Boot Hill.
– How long’s this been going on?
– Since the town got civilized.

Chris și Vin acceptă să transporte un mort refuzat de comunitate și n-o fac din spirit justițiar, nici în virtutea unor vederi progresiste, ci dintr-un reflex mai profund: nu mai cer apartenență, ar vrea doar să mai conteze un pic. Nu negociază sensuri, nu se avântă-n explicații, doar profită de ocazie:

– Oh, hell! If that’s all that’s holding things up, I’ll drive the rig.
– Can I borrow that scatter-gun?

Funcționează foarte bine ca o probă de selecție morală nu doar ca o evaluare de aptitudini, deși evident că nu te poți pune contra vântului dacă n-ai proptele bune. Deloc surprinzător, emisarii țăranilor ce-au privit desfășurarea evenimentelor se duc la Chris și nu-i spun că au fost impresionați de competențele sale, ci, spre sincera sa surprindere:

– We think you are a man we can trust.

Lee – chipeș, dar pe fugă

Și apoi îi povestesc de probleme, de faptul că autoritățile nu le-au fost de mare folos – nimic surprinzător – așa că aia e, trebuie să pună mâna pe arme și să mai treiere și din bandiți, nu doar din grâu. Chris rămâne profund impresionat că au pus totul la bătaie și este de acord să-i ajute să recruteze, nefiind foarte decis în primă fază dacă va participa și el sau nu.

–

Din vânzarea odoarelor satului rezultă suficient cât să plătească șase oameni mai degrabă decât să cumpere arme – nowadays, men are cheaper than guns – cu câte douăzeci de dolari. Deși poate că este doar o coincidență, suma este aceeași achitată cioclului pentru îngropăciunea indianului. Cert e că funcționează: cât costă să împachetezi un mort pentru cele veșnice costă și să-l produci, cu riscul adăugat de-a muri tu însuți pe degeaba.

Alegerea participanților este dincolo de orice apreciere aș putea compune sub formă de lauri, deci mă mulțumesc în schimb să ating câteva personaje ce le consider mai semnificative. Primul, Chico, se va contura drept poate singurul câștigător din toată aventura ce urmează a se desfășura, deși nu-ncepe prea bine, lăsându-se ușor tulburat de proba de autocontrol improvizată de Chris.

Despre competența lui nu suntem lăsați să ne punem prea multe întrebări prea mult timp: prinde lejer o mulțime de pești cu mâna goală și-i agață de craca unui copac în calea celor șase, reușind practic să le ia fața și să le iasă înainte. Nu, problema lui Chico era una de nesăbuniță, de entuziasm, chestiuni ce nu prea se-mpacă cu meseria tânjită.

Bernardo este un individ scăpătat, cu isprăvi semnificative la activ, ce nu se ferește să spargă lemne pentru micul dejun. Spiritual, carismatic și poate singurul personaj mai șmecher decât Chris, rolul lui este de fapt un soi de conștiință conjuncturală a grupului. Deși trăiește din armă și mai târziu viziunea lui asupra vieții de familie este pusă explicit pe tapet, nu se ferește de munca de jos – chestiune delicată chiar și pentru firi, altminteri alese, precum Chris ori Vin.

Peisajele adaugă la rezerva mitologică a filmului

În sfârșit, Britt, super-pisto-cuțitarul, nu se ferește să omoare un om într-o provocare. S-ar putea argumenta că i-a fost forțată mâna, însă, în scena imediat următoare se repetă povestea ca trasă la șapirograf: Chico, beat pulă, intră-n cârciuma unde-și făcea veacul nou-înjghebata echipă de pistolari și-l provoacă pe Chris. Acesta din urmă nu intră-n joc. Îl lasă pe Chico să-și consume teatrul până la capăt, până leșină la propriu, apoi îi plătește o băutură-n avans și pagubele provocate.

Bătălia reală este, desigur, cea finală. Tot ce se-ntâmplă până atunci este doar o foarte lungă expunere de caractere, motivații și o analiză detaliată – cu avantaje și limitări – a celor două stiluri de viață: cu sapa și cu arma. Detaliată, nu obiectivă, tocmai de aceea e atât de credibilă și de frumoasă.

–

Ca de obicei, cheia șade-n micile scene. Am să trec peste dialogul – de altfel spumos – premergător primei lupte, am să trec de fapt cu totul peste prima-ncăierare și-am să mă leg un pic de secvențe aparent de umplutură.

Înțolit într-un magnific compleu din denim, descheiat doi nasturi de sus, Bernardo-i acoperă pe ceilalți după o stâncă. Din spate se strecoară trei puștani mânați de-o aprigă dorință de-a-i transmite ceva important: că l-au ales pe el. Cum adică, pentru ce?

– lf you get killed, we avenge you.
– And we see to it that there’s always fresh flowers on your grave.

Întâmplător sau nu, mai devreme în film Bernardo intră-n sala de mese în timp ce colegii lui mâncau de zor, se uită de jur-împrejurul mesei și le-atrage atenția că țăranii se hrăneau în timpul ăsta cu un pic mai mult decât nimic. Astfel că, intenționat sau nu, atenția celor trei copii funcționează foarte frumos, ca și cum ar fi singurul din toți cei îmbătrâniți în lupte ce-ar putea oarecum să facă parte din comunitate.

Peștele mâncat mai des, te conduce la succes

Vin și unul din cei trei ce trecuseră granița să capete ajutor stau de veghe lângă niște pietre. Țăranul vorbește puțin cam prea mult dată fiind conjunctura, însă nu fără rost. Vin nu-i deloc deranjat și remarcă oarecum blazat – l guess you kinda wish you’d given your crops to Calvera, huh? – ca unul ce-a mai văzut oameni ce regretă c-au început o revoltă de genul. Nu cred că se așteaptă totuși la răspunsul primit:

– Yes and no.
– Both at the same time.
– Yes, when l think of… of what he might do.
– No, when l remember the feeling in my chest this morning as l saw him run away. From us.
– Man, that’s a feeling worth dying for! Have you ever felt something like that?

În loc să dea ochii peste cap, răspunde cât se poate de onest: Not for a long, long time. I… envy you!. În treacăt fie spus, doar Chico face pe nebunul la adresa fermierilor, jignindu-i în fel și chip, cu sau fără stil, până când Chris i-o taie sus pe culme când își strâng armele, spunându-i ceea ce intuiește audiența de la început: el tot din rândul țăranilor s-a ridicat și nu de nebun, ci de nevoie.

Cât despre Chico în sine, are nu mai puțin de trei recitaluri solo într-o singură oră, de la intrarea-n sat, până la cele două interacțiuni cu Petra, săteanca de-o frumusețe răpitoare. Aș risca și-aș spune că, de fapt, ei doi sunt personajele principale. Bernardo ne vinde pontul încă de când îi urmărea pe drumul spre sat:

– Leave him alone, it’s a free country!
– Aaand it’s his!

Un bandit foarte baroc

Viață tânără, viață proaspătă… În naivitatea și orgoliul lui tinerești Chico se laudă despre cum a infiltrat tabăra lui Calvera – e foarte posibil ca banditul să fi știut exact ce hram poartă și să fi preferat să-i dea de-nțeles altminterea, nu ajungi șef de bandiți fiind un gușter – și-o avertizează pe biata fată, ce avea ochi doar pentru el, fără să fie câtuși de puțin interesată de faptele lui de glorie, că va pleca mai departe cu gașca lui nou-găsită. Din fericire, ea vădi mai multă minte decât el și-i închise gura cu un sărut delicat, tranșând definitiv chestiunea într-un act unde a vorbit exclusiv prin priviri și gesturi.

–

Fiind prinși în capcană de Calvera și lăsați să-și facă bagajele, cei trei copii ce l-au adoptat pe Bernardo – oferindu-i practic o formă simbolică de filiație acceptată implicit – îl sâcâie și-l roagă să-i ia cu el, întrucât le e rușine de aparenta lașitate a părinților. Bernardo îl pălmuiește pe unul în ceea ce cred că-i o replică oleacă prea transparentă, chit că per total funcțională:

– Your fathers are much braver because they carry responsibility.
– For you, your brothers, your sisters and your mothers.
– This responsibility is like a big rock that weighs a ton. lt bends and it twists them until finally it buries them under the ground.
– Nobody says they have to do it. They do it because they love you and they want to.
– l have never had this kind of courage.
– Running a farm, working like a mule, with no guarantee what will become of it – this is bravery.
– That’s why l never even started anything like that. That’s why l never will.

Ca un ecou în timp, într-unul din rolurile-n care chiar muncește și nu-i doar mafiot (deprimat sau motivat), Robert de Niro are ceva similar:

– Wrong! Pulling a trigger doesn’t take strength.
– Get up every day and work for a living! Let’s see him try that!
– We’ll see who’s really tough. The working man is tough. Your father’s the tough guy!
– Everybody loves him, just like everybody loves you on the bus.
– No, it’s not the same. People don’t love him. They fear him. There’s a difference.

Stai așa, că nu-i așa

În fine, destul de previzibil pentru toți mai puțin pentru mexicanul nostru simpatic, șase din cei șapte se-ntorc. Harry Luck se cară-n primă fază, doar ca mai apoi, mânat de orgoliu, de remușcări ori de mirajul unei comori atent pitite, să se-ntoarcă-n mijlocul luptei și să moară un minut mai târziu, scoțându-l, ce-i drept, pe Chris din belea.

Bernardo, încercând să-i ferească pe copiii săi adoptivi și nesăbuiți, prinde și el un glonț de nicăieri. Mai are suflu cât să le arate cât de curajoși pot fi totuși și tații lor. De fiecare dată când văd filmul îmi pare rău pentru el, un om mereu între două lumi: nici cu sufletul complet împietrit, nici complet asumat să adopte o viață ce-i limpede că i-ar fi plăcut până la urmă mult mai mult decât cea actuală.

Lee și Brit mor amândoi după câte o demonstrație de pricepere. Poate că Lee, alături de ceilalți merita totuși un altfel de final (ros pe dinăuntru fiind, cea din urmă ispravă aduce mai mult cu o ultimă corectare de poziție decât c-o veritabilă revelație), însă moartea lui Brit era o necesitate filozofică. El nici măcar nu apare ca o proprie voință, nu-i modificat deloc de experiența trăită, e pur și simplu o mașină de ucis mânată de orgoliul competenței.

Și toți pleacă dintre cei vii loviți de gloanțe care par venite mai puțin din voința unui adversar precis, cât din însăși logica filmului. Ca și cum nu contează de mâna cui mor, trebuie doar să se-ntâmple. Poate e doar un alt aspect aleatoriu, dar și acesta se încadrează binișor în tabloul general.

No enemies… alive!

–

Sfârșitul lui Calvera este complet lipsit de orice fel de glorie și, în ultimă analiză, teribil de trist. Deși un individ foarte ager și poate chiar un fin observator al caracterului uman, a tratat cu superficialitate schimbările aduse de vremuri, altfel nu și-ar fi irosit ultimele suflări întrebându-l pe Chris:

– You came back. For a place like this.
– Why?
– A man like you?!
– Why?

Deși motivul era-n fața lui, Calvera moare neînțelegându-l, căci n-a reușit să-și prinză secolul din urmă: pentru a supraviețui ca bandit, ar fi trebuit să-și lepede codul de onoare (la urma urmei, este ultima versiune cinstită a răului: direct, personal, asumat), să-ș ia de mânuță cei patruzeci de hoți și să devină un vastangiu de elită, făcându-și partid politic, un model mult mai rafinat – mediat, legitimat, impersonal – așa cum o demonstrează succesul său de-a lungul timpului.

–

Și iată-ne la final, în poate cel mai frumos tablou din tot filmul și simultan perfect anti-culminant. Cei trei rămași în viață – Chico, Chris și Vin – se pregătesc să plece. Într-un fel e surprinzător, întrucât ceva mai devreme Vin vocifera o idee ce răsărise și-n mintea lui Chris: n-ar strica să se stabilească acolo, iar ce știu sătenii despre el ar fi mai degrabă-n favoarea lui. Doar că, realitatea subtilă e un pic diferită:

They wouldn’t be sorry to see us go either!

Socoteala – în mare, în principiu și cel puțin la suprafață corectă – se lovește de un alt calcul, la fel de rece, făcut intuitiv de tărani, căci nu-s chiar proști, altfel nu ar fi eterni: când ai lângă tine pe cineva atât de bun la omorât, primul lucru la care te gândești este când are să-ți vie rândul.

În pragul satului cei trei se uită înapoi. Pentru prima oară în tot filmul, Vin n-are nicio replică isteață de livrat. Chico se uită cu inima frântă, tânjind după frumoasa Petra. Hotărârea lui din ajun se prăbușește la fel de spectaculos precum a fost enunțată: își ia la revedere de la tovarășii lui și face singurul lucru de bun simț, fără de care nimic altceva n-are nici rost, nici sens: rămâne cu fata.

Adios!

Alegerea lui Chico nu e un fir secundar, ci cheia și miza întregii povești. Idila dintre el și Petra înseamnă firul de continuitate a tot ceea ce se întâmplă acolo, proba sensibilă că lumea încă poate produce altceva mai bun decât simpla supraviețuire: alegere, cuplu, continuitate, muncă răsplătită, viață ce nu se reduce doar la frică. Pe scurt, vatra spirituală a satului.

În sfârșit, Chico reprezintă și-un strop de violență grefată înapoi în viața satului. Alături de faptul că țăranii în sine nu mai sunt stăpâniți de naivitatea edenică de la începutul filmului – we know how to plant and grow – we don’t know how to kill – devenind cel puțin parțial și ucigași, se vrea un soi de paravan împotriva unui nou tâlhar, căci filmul nu poate pretinde serios că răul dispare doar fiindcă banditul principal a fost compostat regulamentar.

Vin și Chris se depărtează de sat, agale și competent, nu în apus, ci-n miezul zilei.