Întâlnirea fețelor unei piese de lemn printr-o muchie simplă, fie la 90 de grade (cum e cazul cel mai frecvent), fie la alt unghi este utilă atunci când sunt prelucrate elementele, însă odată depășită această etapă trebuie luat în calcul că zona-n cauză reprezintă o vulnerabiliate, întrucât este fragilă și predispusă la ciobire, așchiere, neplăceri cauzate de umezeală etc., întreaga sa rezistență bizuindu-se pe o suprafață de contact deosebit de-ngustă.

Reglaje

O teșitură (sau, în general, orice prelucrare a celei muchii în ceva mai mărinimos, bunăoară un contur rotunjit) are, deci, întâi de toate un temei tehnologic, deoarece mărește linia de contact de dimensiune practic zero la un plan lat de câțiva milimetri, șocurile fiind mult mai bine suportate și absorbite, iar pagubele semnificativ reduse.

Dincolo de aspectele practice, teșirea are și o funcție estetică esențială: dă lumini și umbre noi, pune în valoare desenul fibrei și conferă volum piesei. O muchie brută, netăiată, apare seacă și banală; în schimb, o teșitură rezonabil executată sugerează finețe și atenție la detaliu. În limbajul vizual al tâmplăriei, teșiturile delimitează suprafețe, creează ritm și fac ca piesa să pară mai ușoară și mai bine proporționată.

Rindeaua de teșit Philip Marcou

Este simultan și o modalitate de-a trișa: cu ajutorul teșiturilor se poate masca un defect de construcție detectat într-un stadiu mult prea avansat pentru a mai putea fi remediat, ghidând privirea observatorului astfel încât greșelile fie sunt pitite, fie impactul lor este mult atenuat și-ncetează a mai fi deranjant.

Poate fi suficientă, spre exemplu, varierea lățimii unei teșituri pentru ascunderea alinierii defectuoase a două componente, întrucât distanțele diferite din puncte opuse pot fi astfel egalizate teșind mai mult unde distanța e mai mare și mai puțin unde aceasta e mai mică. Desigur că poate fi modificat și unghiul, nu e musai să fie 45 de grade.

Călărind niște pin năzuros

În ceea ce privește inventarul de unelte, soluțiile sunt surprinzător de variate, de la dălți la mașini electrice de frezat cu biți de teșire la 45 de grade ori șlefuitoare electrice cu turația fin reglată (pentru acestea s-au inventat inclusiv ghidaje la unghi, dedicate celor ce-au clienți de-i verifică la raportor, ori, de ce nu, cu lanterna). Desigur că și un Stanley Nr. 4 poate fi utilizat, corpul uman achiziționând foarte rapid simțul necesar orientării dorite, însă există și mici unelte dedicate, anume rindele de teșit.

Ca din întâmplare am găsit una de la producător neozeelandez Philip Marcou, cu inspirație trasă din rindelele japoneze de teșit (mentori kanna). Este incredibil de mică – încape practic în palmă, dintr-un lemn extrem de frumos – afzelia, și, cel mai important, eficientă și mai plăcută-n utilizare decât orice zumzăitoare electrică. Pe scurt, reține atenția unui spirit curios.

Mușcând din stejar

Partea proastă e că am avut și un strop de ghinion și-a reușit să crăp lemnul uneia din cele două părți ce însumează talpa (una fixă și una glisantă pe două șuruburi și ținută-n loc de câte o piuliță, distanța din partea lor superioară dând lățimea surpafeței rezultate). Cred că a fost din cauză că am folosit un ciocan de fier, deși sincer nu ar fi trebuit să se-ntâmple așa ceva.

Înainte de-a-i da retur am încercat să o repar injectând adeziv în crăpătură și ținând strâns o zi întreagă. Cum operațiunea a reușit și n-am rămas cu sechele, adică deviații supărătoare, am lăsat-o așa, mai cu seamă că-ndrăgeam tare mult tonalitatea insolită de galben din anumite părți.

Că tot am început lista de obiecții, am să adaug și faptul că partea glisantă se lasă dusă mai dificil decât e cazul. Teoretic ai și contrapiulițe cu rolul de-a o deplasa-n exterior, practic sunt tare greu de acționat și de multe ori le slăbesc și pur și simplu le deplasez cu mâna (alternativ față-spate până la poziția dorită), apoi le strâng la loc. Dacă aș fi fost nevoit să o reglez foarte des pe lățime, ei bine aș fi returnat-o, așa pur și simplu o suport.

Lama e groasă, are 3 mm și ține la batjocură-n formă continuată, inclusiv pe capete de fibră ori pe pasaje răsucite ori ce-și schimbă direcția. În schimb, socot că-i cam scurtă și, drept urmare, dificil de reglat. Cinci milimetri în plus la lungime ar fi fost mai indicat. Încă o dată, așadar, mărimea contează.

Mai mică decât o rindea pentru capete de fibră (block plane)

De ascuțit o ascut o dată, maxim de două ori pe proiect: dacă e să constat că s-a tocit o zonă, mut mai acana corpul ce ține lama, mulțumită găselniței fabricantului de-a-l face să gliseze lateral pe corpul principal. Operațiunea-n sine nu-i musai ușoară, frecarea dintre părți este suficient de mare pentru a nu permite deplasarea nedorită-n timpul lucrului, însă e mai convenabil decât alternativa.

Mă rog, cel mai mult îmi place că pur și simplu funcționează și îmi acoperă 90% din ce-am nevoie fără zgomot și fără să ocupe mult loc. Încape și-n buzunar și chiar m-am trezit de câteva ori că am luat-o acasă fără să vreau, descoperind-o ulterior c-o privire complice de mire-n noaptea nunții.

Finisând o ușă de dulap

E cam piperată, e drept, dar mult mai avantajoasă decât o mașină de frezat (intrinsec periculoasă), unde-ți trebuie și un bit de calitate ce poate ajunge binișor și la 40 de Euro (metalurgia bună costă al draima de mult și până nu iei un chilipir marca PEEZDONG la 5 Euro + trei dumicați și-ncep să fugă carburile din el nu te convingi că merită).

Că tot am pomenit de bătrâna Stanley Nr. 4, diferența semnificativă nu-i neapărat când lucri muchiile exterioare, acolo unde terenul e liber: prin meritul proiectantului, echilibrul se dobândește iute, iar capetele de fibră se rezolvă cinstit dacă o tragi oblic și e bine ascuțită.

Și un sertar

Adevărata valoare a unei rindele dedicate, mici și delicate, dincolo de portabilitate, stă în abordarea muchiilor interioare: practic rămân undeva la doi centimetri orbi, nefăcuți (distanța dintre capătul rindelei și lamă) față de cinci cât rămân un Nr. 4, muncă lesnicioasă pentru o daltă cu tăișul în jos.

Și la fel de important, fiind ușoară și tot din lemn, nu vatămă piesa învecinată și, dacă se întâmplă să-ți scape din mână, nici fețele pe care cade nu pățesc mare lucru, scutind operatorul de ieșirile tremurânde ale unor vârfuri oscilante de mânie înăbușită.

Împreună, cele două rindele au în fața opțiunilor mecanizate nu doar siguranța sporită, ci și acel simț tactil inconfundabil și absolut indispensabil – uneltele de mână îți transmit în palmă tot ce se-ntâmplă pe masa de lucru – și un control mai bun, mai ales pe piesele mici.

S-ar putea spune în final că mă contrazic un pic, întrucât voi declara următoarele: nu întotdeauna dimensiunea sculei face diferența, ci și felul în care se potrivește cu mâna și cu felul de a lucra al celui ce-o mânuiește.