Din când în când mai apare noțiunea de conștiință globală, ca și cum ar fi ceva bun. Dintr-un motiv care-mi scapă, încă există conceptul revoluționar (sic!) conform căruia uniformizarea reacțiilor, preocupărilor și, în ultimă consecință, a modului de-a gândi, ar fi un loc unde ne dorm s-ajungem (din nou). Până și Asimov a sucombat tentației acestui fagure cu miere ce s-a dovedit în practică un cuib de viespi.
Foto: Bogdan Stoica
Dacă este sau nu posibilă – și cam ce-ar presupune dacă ar fi – putem să ne facem o foarte bună idee cercetând interacțiunile globale prin intermediul retelelor sociale, medii cu o capacitate nemărginită în extragerea gândurilor nematurate din capul individului, ceea ce face ca experiența, indiferent de tabără (inclusiv cea Gândiristă), să aducă oarecum cu o trăire mistică.
Ca atare, o conștiința globală nu ar înseamna neapărat una dezvoltată, ci una mai apropiată de-a omului primitiv decât a omului modern. Deci, fiindcă tot se pune întrebarea daca este posibilă, trebuie judecat și dacă este de dorit, căci ar însemna pierderea luminii cucerite cu greu de om în atâtea milenii.
Pesemne că natura a crezut de cuviință că o conștiință individualizată este mai de dorit decât una comună ori globală (la fel cum a crezut de cuviință să creeze și diferite atitudinii asupra vieții, cum ar fi introversia și extraversia). Subtitilățile acestui au fost foarte frumos explorate-n Dune, o carte greșit interpretată ca fiind o poveste SF.
Și cu siguranta într-o comunitate sănătoasă consensul absolut este aproape imposibil (la fel cum nu este de dorit), întrucât viața este un câmp de luptă și nu ar fi viață dacă nu ar fi așa. De fapt poate că relația e mai degrabă biunivocă; în orice caz, inevitabil se ajunge la un fel de conflict între două puncte de vedere, iar conflictul este necesar dacă vrem să găsim, să zicem, o soluție neștiută până atunci.
Pe de altă parte omul are nevoie și de idei și convingeri generale care dau sens vieții și-l ajută să-și găseasca un loc în Univers; fără ele, având în vedere că toți murim și cu toții ne îmbolnăvim, cu toții am fi doar niște perdanți. Deci am putea adăuga și că aceste idei și convingeri nu-s musai în întregime – dacă sunt măcar – elemente gândiriste, în ciuda religiei gândirii ce-a înfierbântat lumea.
Însă între o idee generală în care fiecare om participă cu propria sa energie mentală și o conștiință cu adevarat globală nu poate fi pus semnul identității, desi asemănarea iluzorie poate fi, și este, exploatată cu nerușinare.
–
Apropo de Asimov… senzația mea este că dânsul n-a știut ce să mai rostogolească prin Fundația lui și-atunci a zis Fraților, maxim ce pot face este un soi de comunism luminat și iată: Gaia, noua Cetate a Sorelui, noul domeniul al regelui Utopus.
Că slăbiciunea psihoistoriei o reprezintă atitudinea subiectivă ori emoțională asupra vieții văd că era conștinent, altfel nu mai exista Catârul, însă cred că a considerat-o mai mult un apendice inutil care va cădea de la sine (Catârul era steril, nu?) mai degrabă decât ca o atitudine nu doar viabilă, ci și necesară; ca o relicvă a unei stări anterioare evoluției curente a omului mai degrabă ca o variantă evolutivă tocmai pentru că e necesară.
Totuși, ce a evitat prin povestea Catârului a recunoscut prin forța atribuită intuiției, o funcție totuși irațională, adică o admitere tacită atât a limitelor atitudinii obiective și raționale, cât și a uneltelor puse la dispozitie de firea umană pentru a păși dincolo de-aceste limite.
Și, ca unul care petrece atât de mult timp pentru a pune-n scenă forțele istoriei, faptul că toate-s de fapt opera lui R. Daneel Olivaw seamănă simultan a Deus Ex Machina și a răspuns la întrebarea: dar forțele istoriei de cine sunt determinate, că doară istoria e formată din oameni nu din entități abstracte?
Într-un fel, poate este o personificare simplificată și a unor fenomene psihologice colective, așa cum le vedea sau le spera el.
Totuși, faptul că se atribuie un rol derizoriu atitudinii subiective, nu musai dintr-o vină a lui, universalitatea atitudinii obiective este o himeră care măcar prin secolele XVII, XVIII sau chiar XIX era justificabilă. Campanella a fost închis și torturat aproape o treime din viață, ce altceva să viseze?
Problema este că transformările nu se întâmplă de la sine, ai nevoie să pui fețe pe ele: ai nevoie de oameni providențiali pentru fenomenele conforme cu linia dorită și de dușmani pentru celelalte.
Și e atât de adevărat, încât viziunea asta științisto-gândiristp – că e vorba de pandemie, că e vorba de verzisme – se propagă nu prin argumente raționale, ci printr-un vector cât se poate de emoțional. Noroc bun să găsești o negociere fără componente emoționale, mai ales una colectivă.
Se pare, aș zice, că mai avem un pic de rumegat între Prometeu și Epimeteu.
–
Nu știu de ce se freacă toată lumea cu urzici la fund ca și cum școala ar fi tot ceea ce este sau măcar că ar fi cea mai bună chestie din tot ceea ce este. E o simplă bucată dintr-un mozaic de foarte multe rădăcini ancorate-n seva cunoașterii vieții, este o etapă la îndemână, poate că este chiar necesară până la un punct, e drept; însă prea multă școală strică și a lua școala prea în serios de asemenea strică.
Nu vreau să intru musai în retorica de tip Școala Pură versus Școala Vieții (care-o face toți băieții), nu că n-ar fi relevantă, ci cred că e destul de limpede ce imbecili marțiali scoate Școala Pură de oriunde atunci când nu este acuplată și altor fenomene complexe din jurul nostru (ce poartă colectiv denumirea de Școala Vieții).
Eu personal am urât școala cu patimă, o s-o repet cu fiecare ocazie, iar așa-zisa Universitate am urmat-o (și absolvit-o) din pur calcul cost versus beneficii: patru ani cu regie practic moca (mai puțin în timpul verii, când tot era neglijabilă), timp în care am muncit ca un câine. De fapt, nu-mi aduc aminte de nicio perioadă de la 19 ani până acum, când sunt în pragul a 39, când să nu fi muncit într-un fel sau altul ca un câine.
Dacă stăteam după școală, nici măcar meserie nu puteam învăța, din simplul motiv că nu se preda specializarea pe care câștigam parale decât fragmentat și ca un soi de corolar mai degrabă decât ca o intenție de programă.
Cât despre plăcerea gândirii, aia n-o înveți în școală, s-o dăm în spanac, fix asta și nu înveți în școală. Nimeni nu vrea s-o predea și nimeni nu vrea s-o vază la celălalt, asta e fum și opiul Lumii Bune ©: a vrea să luminezi pe alții să gândească.
În primul rând, ar trebui dânșii să-nvețe să gândească, ceea ce oricum nu fac (și nu doar că nu fac, este un soi de bilet de acces în Lumea Bună ™: intri doar dacă nu gândești). În al doilea rând, s-o spunem pe-aia dreaptă, n-ar vrea cu adevărat să-i facă pe ceilalți să gândească-n mod autentic, decât maxim dacă o fac ca ei…
Hai mai bine să dăm pe gât un bourbon.