Probabil de-o plăcere însutit mai intensă decât vânarea exemplarelor vestimentare deosebite ascunse-n maldărele de boarfe din magazinele de țoale second-hand îmi este procurată de achiziția sculelor vechi de pe eBay. Unele mai sunt bune doar de bibelou (și nu-i puțin lucru), însă altele, în ciuda vârstei înaintate, se află la doar o găleată de jar de noi și uimitoare aventuri.

Sedința foto de final

Cum îmi este greu să aleg vreuna favorită dintre atâtea bijuterii, am să vorbesc, sub impulsul imperios al autoexprimării, de toate pe rând, începând de fapt cu un set: două rindele de canelat confecționate din fag (lemnul, nu altceva), una de 3/8 inci, alta de 1/2 inci. Au fost achiziționate de la un comerciant din Statele Unite și se prezintă într-o stare excelentă, adică:

– fără crăpături în lemnul corpului,
– penele de fixare intacte,
– cu toate accesoriile (lamă, crestator, limitator profunzime cu tot mecanismul de acționare) și
– fără rugină în imediata vecinătate a tăișului lamei.

Ștampila vechiului proprietar

Crestatorul (și nu știu dacă folosesc terminologia corectă) este un organ de tăiere cu doi pinteni dispuși lateral – sânga și dreapta – formând un profil ușor agabaritic față de lama principală, cu rolul de-a reteza fibrele înaintea lamei astfel încât tăietura finală să fie curată.

Starea inițială

Este întâlnit sub o formă sau alta la toate rindelele ce lucră transversal pe fibră, bunăoară și la cele fălțuitoare (unde, ce-i drept, este format dintr-un singur punct de tăiere, nu două). Având în vedere importanța sa, este mare lucru când nu doar că-l găsești în dotarea uneltei, ci la pachet și cu lama originală.

Și talpa

Enfin, judecând după modele similare produse-n secolul XIX, le-aș încadra și pe-ale mele-n aceeași perioadă, detaliul decisiv fiind, zic eu, forma penelor de fixare; pe scurt, o vechime probabilă de aproximativ 200 de ani. Pe de altă parte, având un singur proprietar marcat vizibil pe ele și, în general, un aspect foarte aproape de culoarea originală a lemnului, e posibil să fie mult mai noi, nu doar extrem de bine-ntreținute.

Partea de sus

În tot cazul, se pare că deținătorul, W.H. Garling pe numele său, a avut o carieră lungă. Numele său este poansoanat o dată, tocit, apoi repoansoanat, indicându-mi o utilizare intensă și constantă. Același lucru reiese și din gradul de uzură a cheițelor folosite pentru ajustarea limitatorului de profunzime, a lamei și a crestatorului.

Puțul care găzduiește limitatorul de profunzime

Mai mult, întrucât le-am luat și pentru a le scoate la produs nu doar pentru ochi frumoși, le-am inspectat în detaliu, descoperind drept urmare următoarele aspecte aflate-n mare nevoie de atenție, grijă, afecțiune și trudă:

– tălpile ambelor rindele prezentau convexitate asimetrică localizată în dreptul gurii, mai mult ca sigur din cauza uzurii;
– talpa limitatorului de profunzime a celei înguste era concavă și se ajusta anevoios și sincopat, agățând undeva în partea sa de jos;
– o oarecare lipsă de perpendicularitate între talpă și peretele interior (poate că n-ar fi fost mare lucru dacă unghiul ar fi fost mai mic de 90 de grade, însă era mai mare, ceea ce, după mintea mea, ar fi-nsemnat un potențial risc de-a se bloca-n tăietură);
– tăișul lamelor nu se alinia cu decupajul gurii, deci nu ieșea uniform din talpă;
– crestatorul celei de de 3/8 nu avea cei doi colțișori la nivel, beteșug ce-l împiedica să deschidă corect tăietura, întrucât pe partea mai îngustă trasa un marcaj intermitent.

Și rindeaua de-o jumate

Corpurile

Deci, din capul locului, ambele corpuri au necesitat rectificări în zona tălpii. Aș fi vrut să o frezez, însă, deformarea fiind convexă, ar fi dansat pe ghidajul mesei de frezat. Așadar, am început prin a lua, folosind o rindea de mână, puțin câte puțin doar din cocoașă, până am obținut de fapt o ușoară concavitate (sub un milimetru adâncime).

Rectificarea tălpilor

Concavitatea nu-i o problemă întrucât nu provoacă instabilitate, deci am putut freza corespunzător cele două tălpi, iar după frezare le-am curățat cu aceeași rindea urmele fine lăsate de mașină. Desigur că a fost redusă adâncimea la care pot ajunge cele două rindele, însă cei nici doi milimetri-n minus i-am recuperat mușcând și din partea tălpii ce reprezintă punctul absolut de oprire dincolo de care nu se mai adâncește-n canalul lucrat.

Rezultatul

Aici trebuie să fac o pauză și să explic faptul că acest tip de rindea are o talpă denivelată: un plan prin care ies lama și crestatorul (zona de contact, cum ar veni) și un altul restras cu o distanță oarecare, distanță echivalentă practic cu adâncimea maximă de lucru. Limitatorul de profunzime poate fi ajustat între cele două paliere obținând o adâncime curentă între 0 și cea maximă.

Deformările tălpii limitatorului de profunzime

Așadar, rindeluind cu atenție și ce-a deaa doua zonă am reușit să mențin adâncimea de tăiere (oricare-ar fi aceea, nu mi-am notat măsurătorile), mulțumită nu-n mică măsură faptului că talpa limitatorului, când e retrasă-n punctul său cel mai de sus, se află cu aproximativ doi milimetri sub nivelul tălpii.

Mici ajustări ale grosimii

În sfârșit, ca să-nchei cu talpa, am rectificat și peretele ce unește cele două suprafețe. L-am adus aproape de un unghi drept perfect, poate, aș zice cu o zecime de grad mai puțin. Nu crez să cauzeze cu nimic faptul că am înlăturat material din acel perete întrucât lama trebuie să fie oricum mai lată decât suprafața de contact, altfel se vor petrece câteva fenomene de nedorit:

– nu va coborî drept, ci oblic, îngustând canalul sau… după cum vom vedea, dându-i un profil de paralelogram;
– corpul are să vatăme marginile canalului și va îngreuna mânuirea uneltei deoarece va înainta mai greu.

Mici ajustări ale lățimii

Bun, odată partea esențială pusă la punct, am decis că nu-mi pasă așa mult de patină și am șlefuit corpurile rindelelor, după ce-n prealabil le-am rotunjit colțurile la rașpilă spre a se potrivi mai bine cu fizionomia mea. Mai întâi cu orbitalul pe viteză minimă, apoi cu buretele. Le-am aspirat, le-am spălat bine de tot cu diluant și le-am dat cu cinci straturi de ulei transparent. Sunt su-per-be! Superbe!

Șlefuirea corpurilor rindelelor

Accesoriile

Primele accesorii ce-au avut parte de-o amplă și-ncordată stăruință au fost limitatoarele de profunzime și cheițele lor de acționare – una de alamă, alta dintr-un aliaj care seamănă cu inox-ul (mă-ndoiesc totuși că-i chiar inox).

Aplicarea uleiului

Ambele cheițe erau înnegrite de timp ori de condițiile de păstrare și pline de mici lovituri, reclamând un efort susținut pentru a le scoate la liman. Ca primă etapă, le-am luat la pilă, de la bastard la mega-finoșenie, cu îndemânarea obținută mulțumită unui excelent film din 1942. Pila este o sculă minunată, păcat de renumele prost prins de dânsa ca scaiul de coada câinelui și materializat prin expresia: ei, și-am luat-o la pilă și gata.

Văzută și de sus

Dar nu era gata: odată încheiată pilirea, am șlefuit cu șmirghel de granulații succesive de la 120 la 1200, înfășurând colile în jurul unui diblu de lemn de 18 mm, practic o curbură perfectă pentru fețele cheițelor. La final, am mai netezit cu pastă verde din micile zgârieturi lăsate de colile abrazive. Este aceeași pastă folosită ca ultimă etapă de ascuțire a lamelor rindelelor.

Cheița de alamă, înainte

În fine, cheițele n-au ieșit chiar oglindă, însă nu mai prezintă urme ale vechilor boțituri, au un luciu sănătos și măcar cea de alamă se simte la atingere la fel de plăcut ca o păsărică proaspăt rasă (iar dacă-mi spuneți că asta nu-i suficient, eu unul nu vă cred).

Și după

Cât despre limitatoare, unul era aproape perfect, n-am pilit foarte mult la el, cât mai degrabă i-am înlăturat rugina și l-am lustruit. Celălalt, așa cum menționai anterior, avea două beteșuguri: talpa îi era concavă (măcar de-ar fi fost capetele coplanare cu talpa rindelei) și agăța când îl ajustai.

Galeria eroilor

Nu i-am luat absolut toată concavitatea, ci i-am redus-o la o zecime, testând foarte des coplanaritatea amintită mai sus, altfel n-ai putea obține de la dânsul rezultate previzibile. Iar agățatul era cauzat de două burți ale piciorului, atât stânga-dreapta, cât și față-spate. Evident, pilele au fost din nou la înălțime.

O parte din acesoriile rindelei de trei optimi

Ca ultim gest de mizericordie, am curățat bine de tot șuruburile c-o perie dură de plastic, cu puțin oțet, apoi le-am uns cu un ulei de mecanisme și-am asamblat totul la loc. Ambele mecanisme se ajustează perfect, arată impecabil, iar noi le admirăm… corespunzător ;).

Ascuțirea lamei și crestatorului

Lamele și crestatoarele

Lamele, dincolo de petele de rugină, unele mușcând adânc din metal (din fericire nu și-n vecinătatea tăișului), dincolo de necesitatea aplatizării (sic!) parțiale a fețelor (una pentru că forma o latură a tăișului, cealaltă pentru a putea fi mai bine fixată de pană), având tăișul oblic, prezentau și problema calibrării unghiului format de ascuțis și laterale astfel încât să bată cu unghiul gurii.

O parte din accesoriile rindelei de-o jumate

Lucrând de mână, la liber, a fost nevoie să verific foarte des și să avansez în seturi mici de mișcări pe pietre de granulație mai ridicată, întrucât doream să evit înlăturarea agresivă de material. Surprinzător, le-am terminat destul de repede pe-amândouă, obținând și-un ascuțiș suficient de bun încât să mă tai eu însumi la cea mai mică atingere neglijentă. De altfel, așa-și dă seama nevastămea când ascut scule: vin cu mâinile belite de jur împrejur.

Teste de reglare a poziției lamei

Crestatoarele au fost ascuțite cu niște pile diamantate și finalizate cu șmirghel granulație 1200 și o piele cu pastă verde. Deși în mod normal părțile exterioare nu trebuie atinse, fiind ușor boțite a fost nevoie să le ajustez discret, neafectând semnificativ lățimea efectivă de lucru. Și, în treacăt fie spus, faptul că-s dimensionate-n inci mă cam încurcă și le-aș fi rotunjit la milimetri întregi de mi-ar fi permis corpurile rindelelor.

Teste cu tăieturi complete

Teste

Rindeaua de-o jumate s-a comportat excelent: după minime reglaje, a executat tăieturi foarte bune și destul de precise. Cred că mai are nevoie doar să-i ascut crestatorul o idee mai fin, deși mă cam tem să nu cumva să se reteze unul din colțișori în lemn mai dur.

A se observa îmbinarea celor două aliaje laminate

Celalaltă, cea de trei optimi, însă, mi-a mâncat zilele: orice i-am făcut pleca drept primele ture, apoi termina paralelogram. Mare năprasnă! Oftai de la ficați și le luai la verificat, la reglat și răsreglat. Când încep lama iese, într-adevăr, corect și cinstit în afara corpului și tot zadarnic, deci de unde se smintește?

Talpa rectificată

Târziu mi-am dat seama că-mi servea o perversă de peste deal: lama se deplasa în timpul lucrului, se deplasa și nu mai degaja corpul. Ce n-am observat la-nceput e că, deși per total are un profil lateral conic, adică se-ngustează căte coadă, prezintă un bulb pe la mijloc, iar din cauza acelui bulb pana nu o poate ține-n frâu și se deplasează oricum îi vine la socoteală.

Ședință foto de final (I)

Norocul meu e că lama pare a nu fi dintr-un singur fel de metal, ci laminată, deci ar trebui să fie mai ușor de remodelat. Pentru mai multă siguranță, înainte de-a-necepe lucrul, am comandat o altă lamă de 3/8, în stare mult mai bună, dar… acele trei optimi sunt trei optimi după shrinkflation… adică numai 8 milimetri; pe cale de consecință, inutilă și timp irosit degeaba așteptând.

Ședință foto de final (II)

Bănuiesc c-am să dau de veste când ajung la vreun rezultat cu această lungă socoteală. Momentan mi-am luat o pauză să mă și documentez un pic, însă nu văz să fie altă cauză, mai cu seamă că, înlăturând de probă de pe ambele fețe se așează într-adevăr mai bine.

Ședință foto de final (III)

Dar domnul Garling?

Astea fiind zise, oricine-ai fi fost, domnule Garling, mulțămesc c-ai avut grijă de sculele dumitale. Da chiar, cine-o fi fost? Vă dați seama că lucrând atât la aceste rindele am devenit curios. Conform acestui site dedicat patronimului, se pare că neamul Garling se trage de prin Germania, întinzându-și în timp ramuri către America, Anglia și Australia, printre altele. Am scris de curiozitate proprietarului, fără folos, căci nu știa nimic de-al meu W.H..

Ședință foto de final (IV)

Tovarășul meu o fi fiind chiar din America, în definitiv acolo a existat o genealogie foarte viguroasă, așa cum reiese dintr-o carte dedicată exclusiv unei familii cu acest nume. Există și un William Henry Garling, s-ar potrivi la inițiale, nu și la ocupație. Am găsit, în schimb, un alt Garling, Frederick Garling, complet fără legătură, prin Australia, funcționar de stat și pictor autodidact cu niște lucrări extrem de drăguțe.