A început din nou acea perioadă din an, când uită Dumnezeu Soarele pe cer atât de mult încât, de când ridică pleoapa de cu dimineață, până când o-nchide pe-nserat trece-atât de mult timp încât te crezi în veacul lui Aitmatov. Se pot petrece multe într-o zi, iar cel ce se trezește de dimineață poate-ajunge oricât de departe-l țin picioarele.

Defileul Toplița – Deda

În acest asentiment, era o vreme când nu că m-ar fi pasionat în mod deosebit turele lungi, cât mi se păreau mai degrabă un soi de răspuns la întrebarea cât aș putea duce. În spatele interogării nu se află doar o inutilitate, ci și un foc ce-alimentează mocnit un tip foarte special de trufie, ce nu poate fi câștigat decât prin testarea măsurii bizuinței pe propriile forțe. Fără focul ăsta (ori când e scăpat de sub control), omu-i dus pe copcă.

Pregătiri de călătorie

N-am mai avut de ceva vreme atari curiozități, gust lucrurile altfel și nu musai c-am îmbătrânit, că nu-i cazul (dac-o spun, e doar o afectare inclusă-n licența poetică proaspăt reînnoită), ci o evoluție poate naturală în ceea ce mă privește. Totuși, îmi aduc aminte cu foarte mare plăcere și de ce nu, cu un sentiment asimptotic nostalgiei, momentele de glorie trăite-n costumul SPC – Super Prostul Casei (da, spandex, nu, chiloții-s pe interior).

Îmi aduc aminte, bunăoară, de-o zi pe la mijlocul lui Mai 2013, când mi-am pus în cap s-ajung de dimineața până seara de la Brașov la Bistrița, țintind mai precis ora 20 (sau să fi fost 21?), când o lua din loc trenul de București.

Spre Tușnad

Pentru a fi măcar posibil, mi-am rezervat o cameră la un hostel din Brașov, căci nu aveam legătură să mă lase-acolo mai degrabă, preferabil înainte de 5:30, când voiam să fiu deja-n mișcare. Și tot în planul pregătirilor, cum îmi tot scăpa lanțul, am cumpărat o casetă nouă de pinioane, un lanț nou, un set de role de schimbător, le-am înlocuit cum m-am priceput mai bine și-am făcut o tură de probă până la Ploiești.

Pauză-n Miercurea Ciuc

Tot atunci am dat cep unui superb set de Schwalbe Marathon Supreme, singurul set ce n-a făcut niciodată pană. M-am distrat mereu seara smulgând țepii din cauciuc și-aruncându-i în timp ce le-ascultam cum se căinau că nu și-au găsit de lucru-n altă parte.

În tren spre Brașov mai făcui câteva reglaje și-am și reușit să filmez un scurt clip cu parcursul trenului între Predeal și cel mai strălucit cartier al Buzăului (vezi mai jos). Îmi pare rău c-am uitat la ce hostel am stat, i-aș fi recomandat, au fost foarte ok și teribil de acomodanți.

S-a-ntâmplat să-mpart camera cu niște drumeți polonezi ce traversau țara, culmea, tot pe biciclete:

– Ah, polish, Boleslaw Prus, Henryk Sienkiewicz, i-am dat gata, ce mai, la care ei:
– Ah, Eminescu și-alți autori (la fel cum știu și vizitează munți și locuri) de care probabil n-au auzit mulți români cu diplomă de BAC.

Pauză-n Gheorgheni

Dădusem, după cum mi-au zis, de doi profesori de literatură, ceea ce-a făcut ca din cele șase ore de somn planificate să-mi mai rămână doar patru și studiul lor comparativ dintre Reymont și Rebreanu, dintre Sienkiewicz și Sadoveanu ar fi ținut și mai mult de nu i-aș fi pus în temă încă de când am făcut cunoștință că-i vor deranja neplăcut de matinal și de ce. Sub privirile lor inundate de-un amestec de milă și-nțelegere, ne-am luat deopotrivă noapte bună și bun rămas. Fascinant ce poate să rezerve o seară; din păcate, nu i-am mai întâlnit de-atunci.

Dimineața, la 5 fără zece m-am sculat și, după un duș scurt, m-am ospătat din mâncarea pusă la dispoziție de gazde, alegând o gamă variată de cereale, între care și excelentele choco balls (coaie de ciocolată?). La 5:30 plecam cu scârț din fața hostelului și-n scurt timp ieșeam din Brașov.

Biserica Ditrău

Până-n Sfântu Gheorghe am ținut un ritm de-ncălzire, rezistând cu succes tentației de-a rupe-asfaltul. Mi-am impus să opresc la intervale de minim 20 km și pe cât posibil în afara localităților, astfel încât să nu mă trezesc antrenat în vreo conversație și să iroresc mai mult timp decât aș fi vrut.

Pe Valea Mureșului

Prima localitate unde totuși am poposit a fost Tușnad, o excelentă decizie, întrucât apa minerală de-acolo mi-a servit drept cel mai bun energizant folosit vreodată. Din păcate, am comis două greșeli capitale: prima, că n-am mai oprit preț de 30 km, a doua că nici n-am mâncat nimic, nici măcar un baton din mers.

Cele două greșeli s-au acumulat și-au reclamat o pauză de-aproape-o jumătate de oră-n Miercurea Ciuc, unde-am și ațipit vreo zece minute pe-o bancă din parc. M-am trezit brusc, spasmodic, aproape speriindui-i pe vecinii mei de relaxare așezați pe banca de vis-a-vis.

– De unde vii?
– De la Brașov.

Pe Valea Mureșului

Nu e distanță atât de mare, cam cât de la București la Rio de Alejandria, însă era ora 10:30 dimineața și posibil să fi crezut că fac mișto de ei, căci n-au mai continuat conversația. Eliberat de complezențe, m-am spălat pe față și pe gât la o cișmea și m-am suit în șa. Ori măcar am încercat, căci fiecare milimetru pătrat de posterior mă durea de zici că luasem parte la o dezbatere pro-europeană.

Mic pod de lemn și metal pe Valea Mureșului

Cum nu descoperisem încă acel excelent maglavais ce se aplică pe buci și reduce durerile neostoite ale statului în șa, a trebuit să mă reobișnuiesc treptat. Din cauza asta, precum și din cauza dozării inadecvate a efortului, între Miercurea Ciuc și Gheorgheni m-am tăiat și mi-am revenit de vreo patru ori, clar în afara oricărui ritm productiv.

Afară de-o marginală-mbunătățire, la fel am ținut-o și traversând frumoasa și proaspăt înverzita Țară a Mureșului, prin Toplița și, mai departe, prin defileu. În Toplița, de altfel, am oprit la o terasă pe malul râului omonim, pentru două cafele și-o limonadă. N-am putut mânca decât un baton. Nici n-ar fi fost indicat mai mult, afară de cazul în care-mi doream să tencuiesc frumosul canion și pe-o parte, și pe alta.

Pe Valea Mureșului

Complet neașteptat și pentru mine (mai ales că-ntre stâncile-acelea era ca-n găoaza lui Șeitan de cald), defileul l-am traversat în mare vervă. Din păcate, prea puțin, prea târziu: în Deda mi-am făcut un calcul rece și mi-am dat seama că n-aș mai fi ajuns la timp în Bistrița. Deci rămăsei locului, însumând puțin peste 240 de kilometri.

Prin Toplița

Simpatica doamnă de la casa de bilete a gării mi-a emis și-un bilet de bicicletă și, având câteva ore bune până la tren, mi-am compus o cină din ce mai aveam și din ce-am găsit la un supermarket megieș și m-am retras pe-un colț însorit de peron, unde-am și ațipit – puțin palid, puțin trist – precum pisicile pe fanta de lumină.

Trenul fu aproape gol până pe la Gheorgheni, unde m-am pricopsit cu-n coleg de compartiment c-o producție verbală ce mi-o depășește pe-a mea. Până la Brașov mi-a-nșirat toată povestea vieții lui fără să observe măcar că mai ațipeam între timp (de fapt erau mai mult episoade rapid succedate de somn-leșin și violente spasme):

– … și l-am așteptat după cârciumă și … i-am spart găoaza de și-acum și-o caută să i-o coasă la loc;
– … am ars-o chiar după roata TAF-ului … savarină … sloboz … una după cap (???). 

Defileul Mureșului

E uimitor ce-ți pot spune oamenii când se simt ascultați, e uimitor chiar și pentru ei, sunt atât de surprinși încât nici nu se pot abține. Îmi pare-ntrucâtva rău că n-am putut fi la înălțime, însă am fost atât de obosit încât nu mai puteam număra nici până la trei fără timp suficient de gândire.

Final în gara Deda